(În culisele Istoriei) Un gălățean adoptat de Chișinău

Nicolae Dunăreanu este numele literar pe care l-a purtat Nicolae Ionescu, născut la 29 august 1881, la Galaţi, în familia lui Pavel Perju, zis Dunăreanu, mecanic naval gălăţean, originar din jud. Tutova, şi al Emiliei, fiica unei rusoaice, căsătorită la Galaţi cu germanul pomeranian Zander, mecanic şi el.

Dunăreanu urmează cursurile şcolii primare şi primii ani de liceu în oraşul natal, continuându-şi studiile secundare la Iaşi, la Liceul Naţional. Aici, în 1897, îl cunoaşte, prin intermediul lui N.N. Beldiceanu, pe Mihail Sadoveanu, cu care va lega o temeinică prietenie. Amiciţia lor a fost temeinică chiar de la bun început, deoarece în 1900, plecând la studii în Bucureşti, s-au stabilit cu traiul la aceeaşi gazdă, la o italiancă ce avea casă în strada Justinian 186.

Pentru Nicolae Dunăreanu anii trăiţi în preajma lui M. Sadoveanu s-au prefăcut în pagini de carte pe care a intitulat-o declarativ Cu Mihail Sadoveanu în anii tinereţii. Tot la Iaşi frecventează Seminarul Pedagogic şi audiază cursuri de psihologie şi de pedagogie, obţinând, în 1903, şi licenţa în drept. Este numit profesor suplinitor de gimnastică la Huşi şi la Dorohoi. Părăseşte catedra şi se angajează pe un vas comercial, în dorinţa de a călători, de a cunoaşte oameni şi locuri. Revenit în ţară, îşi dă examenul de capacitate şi reintră în învăţământ, predând gimnastica la licee şi şcoli din Alexandria, Galaţi, Râmnicu Vâlcea, Ismail, Tulcea, Chişinău. În anul 1920 era şef al Serviciului activităţii extraşcolare din Directoratul instrucţiunii publice al Basarabiei, desfăşurând o activitate culturală notabilă. Primeşte acest post din mâinile minunatului pedagog Apostol Culea.

Dar schimbarea a fost benefică, în primul rând, pentru N. Dunăreanu care editează la Chişinău, împreună cu Liviu Marian, revista Renaşterea Moldovei. Primul număr apare la 1 aprilie 1920 cu subtitlul Revistă literară şi de propagandă naţională. O revistă literară românească într-un Chişinău care se învăţa a scrie şi a citi bine româneşte era un act de curaj. Cu atât mai mult că acest gest urmărea scopul de a încuraja scriitorii locali, a-i mobiliza la scris, încercând astfel să realizeze o integrare literară firească. Pe de altă parte, cititorii basarabeni aveau şansa să cunoască din prima mână scrierile autorilor din Regat. Principiul vaselor comunicante a stat la baza acestei frumoase idei.
Mai rar se pomeneşte despre faptul că a redactat şi revista Soarele, „publicaţie pentru popor”, organ al Inspectoratului şcolar regional.
De fapt, vina este a timpului care n-a depozitat în arhive exemplarele acestei publicaţii.

Urmărind aceleaşi scopuri, îngrijeşte împreună cu Liviu Marian, crestomaţia în două volume Prozatorii noştri, tipărită în 1921.
Traduce în limba rusă două volume de Proză românească, publicate la Chişinău (anul ediţiei nu este indicat).

Despre faptul că este autorul câtorva manuale se ştie mai puţin şi se aminteşte foarte rar – în colaborare cu Şt. Ciobanu, alcătuieşte câte o Carte de citire pentru clasele a II-a şi a III-a (1921).

Dintre ediţiile scoase la Chişinău, merită să fie menţionat volumul intitulat sugestiv Nădejdi spulberate (Chişinău, 1928).
În 1937 se stabileşte cu traiul la Bucureşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, dar nu uită să viziteze regulat Basarabia, participând la toate evenimentele culturale de rezonanţă ce se desfăşurau în ţinut.

Cronicile de odinioară consemnează:

„La 2 decembrie 1941 Asociaţia Presei Române din Basarabia şi-a reluat activitatea. Nicolae Dunăreanu şi Vasile Ţepordei sunt aleşi vicepreşedinţi. Preşedinte – Leon T. Boga.

La 19 iunie 1942 pe scena cinematografului «Expres» participă alături de confraţii basarabeni la o şezătoare literară. Alături de el au fost în acea zi prezenţi la manifestare Sergiu Matei Nica, Iorgu Tudor, Dimitrie Iov, Paul Donici, Laurenţiu Fulga, Vasile Ţepordei, Sergiu C. Roşca, George Doru Dumitrescu, Sabin Velican ş.a.

La 8 august 1942 participă la consfătuirea ziariştilor din Chişinău.

La 11 aprilie 1943 în sala cinematografului «Expres», în cadrul şezătorii scriitorilor basarabeni, Nicolae Dunăreanu a citit din scrierile sale. De remarcat că la aceeaşi şezătoare a participat şi Nichifor Crainic cu conferinţa Transfigurarea românismului.

În ziua de 20 iulie 1943, tot în sala cinematografului, a avut loc o şezătoare literară a scriitorilor transilvăneni la Chişinău. În prezidiu, alături de gazdele Ion Pelivan, Elena Alistar, Ion Moldovan s-a aflat şi Nicolae Dunăreanu, ca vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor din Basarabia, calitate în care a fost ales la 14 iunie 1943 în cadrul adunării generale a Societăţii Scriitorilor şi publiciştilor din Basarabia.

La 21 octombrie 1943 participă la o şezătoare literară organizată la Tighina. Printre colegii de breaslă prezenţi la acea şedinţă îi menţionăm pe Robert Cahuleanu, Nicolai V. Coban, Vasile Ţepordei, Sergiu C. Roşca, Victor Basarab ş.a.”

A fost membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (1909) şi acest fapt l-a ajutat – deşi la intervale destul de mari – să tipărească şi să retipărească anumite scrieri chiar şi în epoca comunistă.

Dar trebuie să se ştie că prima lui cunoştinţă cu Basarabia a avut loc încă în 1912 când, asumându-şi toate riscurile, a călătorit prin Ucraina şi Basarabia. Din acea călătorie „s-a născut” volumul de proze Din vremuri cernite (1920), tipărit la Chişinău.

În carte se conţin informaţii preţioase despre plecarea administraţiei româneşti, la 1878, din cele trei judeţe ce formau sudul Basarabiei. Este o „lecţie” literară perfectă pentru acei care, cu destulă uşurinţă aveau să cedeze Basarabia la 1940. O lecţie care aşa şi n-a mai fost învăţată până la sfârşit… Tot acolo este redată o cutremurătoare descriere a Tighinei, destinul tragic al unui oraş basarabean, este „reconstituit”, de fapt, dintr-o discuţie cu un birjar…

El întreprinde această călătorie solitară pentru a descoperi un nou pământ – Basarabia. Şi descoperirea l-a fermecat. A rămas aici din primii ani ai Unirii şi până la plecarea forţată. Fiziceşte a părăsit aceste uimitoare meleaguri, sufleteşte – niciodată…

Având parcă o intuiţie nefastă, prefaţând volumul enciclopedic Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939) el face un bilanţ al activităţii profesorilor din regat care au muncit în Basarabia. Dincolo de aceste cuvinte este tăinuit un reproş adresat cercetătorului viitor care prea uşor ar putea trece cu vederea această muncă grea de pionierat: „Câţi mai sunt printre noi, acei care în anul mântuirii 1918, plini de iluzii, cu avântul tinereţii, au venit aici şi, alături de fraţii basarabeni, au dat tot tributul lor de energie, tot ce au avut ei mai sfânt, pentru închegarea sufletească a neamului nostru, oropsit de veacuri?

Mulţi dintre ei au rămas înfipţi de-a pururi în pământul Basarabiei. De-am cerceta malurile Nistrului, câte cruci au rămas în fiinţă? Şi chiar dacă vreuna mai stă de veghe la o margine de drum, cine se opreşte să verse o lacrimă? Acolo doarme un fost «contemporan».
Din Transilvania, Banat, Bucovina, Vechiul Regat ori Dobrogea, ani de-a rândul, atâta sânge s-a vărsat, atâtea suferinţe s-au plămădit, unificându-se cu pământul pentru unitatea sufletească.

…şi vremea trecând, fără să vrem, ei devin uitaţi… Căci nu e posibil a fixa pentru eternitate chipurile tuturor fruntaşilor Unirii, de toate categoriile sociale, în bronz ori marmoră… Dar în pagini de hârtie – da!”

Descifrând gândurile expuse mai sus descoperim resortul interior care l-a obligat să scrie. Putea să aibă un alt destin profesional, dar de scris nu s-ar fi dezis sub niciun legământ.

Şi apariţia unei prime organizaţii scriitoriceşti la Chişinău tot lui o datorăm. În 1919 Asociaţia Scriitorilor Români din Basarabia a fost fondată de către Nicolae Dunăreanu, susţinut de prietenul său Mihail Sadoveanu.

Mai târziu, în 1940, când a fost fondată Societatea Scriitorilor din Basarabia, el iarăşi a fost printre pilonii noii organizaţii.

George Dorul Dumitrescu, care în 1936 poposise la Chişinău, descrie cu duioşie momentul descoperirii şi împrietenirii cu Nicolae Dunăreanu: „…Dacă n-ar exista drumeagul prietenos colbăit printre scaieţi şi răuruscă, depăşind linia ferată din dreptul gării înspre casa şi inima scriitorului N. Dunăreanu, peisajul ar avea înfăţişarea unui ţinut pustiit.

Drumeagul ne era prea cunoscut atunci şi prea amintitor în anii ce s-au scurs, ca să-l putem da uitării. De câte ori n-am poposit la capătul lui, în lumina potolită urzită din soare şi din pânza pomilor pe dealurile Batagurilor, acolo unde se afla, rod al unei strădanii de o viaţă, locuinţa primitoare a scriitorului.

Portiţa ne aştepta să fie deschisă. Găseam de îndată arcada glicinelor îmbălsămată şi un surâs plin de îngăduinţă. Nu am uitat nici freamătul ispititoarelor frunzişuri de paltin prin desişul cărora, la semnalul acceleratului de la Tighina, lunecau stelele năpăd…” (Oraşul din amintire, Bucureşti, 1944)

Evident că o fire atât de lirică, care chiar şi în frământarea cotidiană căuta fărâme de poezie nu putea să nu încerce să-şi împărtăşească sentimentele…

Debutul scriitoricesc Nicolae Dunăreanu şi-l face la Pagini alease (1902-1903) şi la Arta (1903), în care semnează N. Floraru.

Perioada literară cea mai rodnică a scriitorului este cuprinsă între anii 1905-1915, când colaborează la revistele Semănătorul, Făt-Frumos, Luceafărul, Ramuri, Viaţa românească. Ea coincide cu o temerară căutare de sine, călătoriile lui fiind, în primul rând, o mişcare firească spre lumea personajului, spre descoperirea detaliului literar autentic. Această stare, de spirit, această atmosferă era caracteristică întregii generaţii antebelice. Se apropia un cataclism mondial. Presimţirea lui dădea naştere neliniştii, dorinţei de a găsi soluţii neobişnuite.

După cel de-al Doilea Război Mondial, îi întâlnim numele în Contemporanul, Gazeta literară, Steaua, Tribuna, Viaţa românească.

Cele câteva tentative poetice din tinereţe nu-l satisfac şi el se orientează, definitiv, către proza scurtă. Nuvelele, povestirile şi schiţele lui Dunăreanu stau sub semnul unei certe influenţe sadoveniene. Al. Piru descoperă şi suficiente afinităţi cu Victor Crăsescu. În a sa Istorie a Literaturii Române de la început până azi, la pagina 222, citim: „Prieten de pescuit al lui Sadoveanu, N. Dunăreanu (1881-1973) urmăreşte viaţa oamenilor din deltă şi din porturi, continuând pe Victor Crăsescu (Chinuiţii, 1907; Din împărăţia stufului, 1914).

Îi furnizează subiectele viaţa oamenilor anonimi din preajmă – docheri, pescari, marinari, meseriaşi, ţărani, slujbaşi, tâlhari, pribegi, simpli condrumeţi, căutând „motivarea” nedreptăţii în formula lansată de prozatorii ruşi şi francezi. Conturarea realităţii crude, accentuarea deznădejdii şi romantica deschidere spre o lume nouă, necunoscută, dar care urmează a fi descoperită. Revelaţia aceasta va veni de la un om de tip nou. Şi prozatorii cern caractere în căutarea acelui prototip. Viaţa pescarilor lipoveni fermentată de mizerie, de optimism, de luptă necontenită cu natura ostilă şi imprevizibilă, naşte spectrul larg în care se oglindeşte plenar interiorul personajelor mistuite şi de superstiţii, şi de intensele trăiri ale unor iubiri nefericite.

Scriitorul se dovedeşte a fi un observator subtil al peisajului, al formelor şi culorilor pitoreşti basarabene (ceea ce îl înrudeşte mult cu Gib Mihăiescu), abuzând însă de amănunte care slăbesc tensiunea interioară a lucrărilor.

În diferite perioade ale creaţiei, N. Dunăreanu tipăreşte şi traduceri din Cehov (1908, 1910, 1912), Gogol (1909, 1924), Korolenko (1910), Gorki (1912), Fadeev (1956). Dar ce este, de fapt, traducerea? Este o şcoală literară benevolă, când intri într-un laborator de creaţie străin şi încerci să descoperi instrumentele cu care un maestru a săvârşit minuni. Proza lui Dunăreanu, cu sau fără voia autorului, poartă amprenta evidentă a prozei clasice ruse. Este nulă, să zicem, influenţa lui A. Fadeev, dar cea a lui A. Cehov, V. Korolenko şi M. Gorki nu poate fi neglijată.

Nicolae Dunăreanu rămâne fidel convingerii sale de a scrie mult, de a nu lăsa tocul din mână, indiferent de împrejurări.

După 1945, lucrările lui apar mai rar, însă cititorii nu-l uită…

Vârsta înaintează, dar sufletul rămâne tânăr, nostalgic de tânăr…

O intuim chiar şi după titlurile volumelor de proză: Nuvele şi schiţe (Bucureşti, 1952); Oameni şi fapte (Bucureşti, 1961); Frumoasa Paulina (Bucureşti,1972).

Felul lui simplu de a aborda problemele, însuşit încă la începutul carierei scriitoriceşti, a fost ca un tic de care n-a putut scăpa toată viaţa. Omul obişnuit, cu necazurile şi bucuriile lui, este un personaj frecvent, îndrăgit de prozator.

Nicolae Dunăreanu s-a stins din viaţă în 1973, la 17 octombrie, la Bucureşti, momentul acesta fiind consemnat de dicţionarul cronologic Literatura română (Bucureşti, 1979).

Chişinăul a uitat de acest fiu adoptiv, deşi, în mod firesc, publicaţiile de astăzi ar trebui să-l redescopere, iar edilii urbei să găsească un loc (pe unul dintre pereţii liceului la care a activat) pentru o placă comemorativă, pe care, de fapt, Nicolae Dunăreanu şi-a instalat-o singur în inimile celor pe care i-a îndrumat pe cărările întortocheate ale vieţii…