În culisele Istoriei: UN ODESIT CARE A IUBIT BASARABIA

Odesitul Valentin Kataev, autorul celebrei povestiri Beleet parus odinokii… („Albește o pânză solitară…”), care cunoştea bine raionul Moldovanca din Odesa, era curios să vadă şi Basarabia cea mare. De aceea, în biografia lui sunt câteva întâlniri memorabile cu acest plai. Prima el a descris-o într-o ediţie jubiliară Moldova la 50 de ani (Chișinău, 1974):

„ – Vorbeaţi adineauri că acum câteva zeci de ani Dvs., tânăr militar, aţi trecut prin Chişinău şi cu greu aţi găsit loc pentru odihnă. Acum sunteţi la noi pentru a doua oară. Am vrea să aflăm impresiile Dvs. despre Chişinăul de astăzi şi îndeobşte despre locurile pe care le-aţi cunoscut cândva.
– Undeva, într-o gară mică, ce se numea Saharna, pierdută într-un fundac al pământurilor, am admirat înfloririle buiece ale primăverii şi apusurile liliachii ale lunii lui cuptor. Pe plaiurile Moldovei am cules primele impresii despre lume. Nistrul a fost acel râu, care pentru prima dată mi-a legănat imaginaţia şi visurile. Tatăl meu citea din Puşkin şi eu mă pomeneam alături de ţiganii, ce rătăceau prin Basarabia de odinioară, împărţeam împreună cu ei nevoile şi durerile. Vreau să aduc mulţămirile mele sincere norodului moldovenesc, căruia îi datorez primele mele lecţii de viaţă.

În vara lui 1917 m-am pomenit la Chişinău. De-a lungul ulicioarelor lui întortocheate hăulea vântul ridicând spre cer nouri de praf.
Pe atunci auzisem multe despre legendarul Kotovski. Vroiam să-l văd. Am rămas uimit, când într-una din zile, trecând pe la redacţia uneia dintre revistele basarabene, redactorul îmi spuse:
Iată că aş putea să vă fac cunoştinţă cu Kotovski…

Mă petrecu într-una din camerele întunecoase ale redacţiei, unde stătea lângă fereastră un om zdravăn, înalt, tuns chilug, cu scântei în ochi…
M-am recomandat sfios.
– Kataev!
– Desigur, vă cunosc… după lucrările Dvs., pe care le-am citit, când stăteam la Odesa la închisoare.
Am mai schimbat câteva vorbe. Kotovski mi-a insuflat încredere în cauza noastră, pentru cauza norodului, m-a făcut să înţeleg ce înseamnă a munci şi a lupta pentru norod, atunci când se cere…
Plecând din Moldova, eu voi lua cu mine cele mai calde sentimente pentru truditorii acestor meleaguri în floare, pentru oamenii harnici, cu care am avut atâtea convorbiri interesante, pentru minunata capitală a Moldovei, care nu numai că a devenit de nerecunoscut, dar îşi întinde aripile albe tot mai sus şi mai sus!”

A doua întâlnire a avut loc în perioada interbelică, dar s-a produs în lipsa lui V. Kataev. Adică la Chișinău a venit în anul 1931 doar piesa lui Quadratura cercului, montată la Teatrul Național din localitate. Montare care a stârnit o mare vâlvă în cercurile intelectualității basarabene. Unii acceptau punerea în scenă a unui spectacol după o lucrare scrisă de un autor sovietic, alții detestau acest lucru. Leonid Cemortan, cunoscător profund al acestei teme, scrie:
„…la 6 octombrie 1931, este lansată o nouă premieră
– Quadratura cercului de Valentin Kataev, spectacol apreciat în contradictoriu.

La alcătuirea planului repertorial I. Livescu a motivat alegerea acestei piese, traduse din limba rusă de Şerban Cioculescu, prin faptul că trebuia să ţină cont de preferinţele minoritarilor şi că ea este „o minunată satiră adusă comunismului şi căsătoriei libere inadmisibile”. După premieră însă ziarul Basarabia, trecând în revistă rolurile şi înşiruirea deficienţelor interpretării, ajunge până la urmă la concluzia că includerea acestei piese în repertoriu a fost o gravă greşeală, deoarece „ea nu are nimic naţional şi anticomu¬nist”. Şi constatând că „dl Livescu cade în păcat chiar de la a doua premieră” şi, sugerând că gazeta nu va înceta lupta pentru înlăturarea directorului-concesionar, încheie cu legământul „Nu ne vom lăsa nici până în pânzele albe”. Cu altă ocazie acelaşi ziar afirmă că, în general, montarea Quadratura cercului la teatrul din Chişinău a fost un insucces.

Mai nepărtinitoare şi analitică apare recenzia din Rampa (11-X-1931). Menţionând că premiera Quadratura cercului e un spectacol care iese din cadrul obişnuit al repertoriului teatral românesc, ziarul defineşte piesa ca fiind „o comedie de moravuri sovietice” şi expune pe scurt conţinutul ei.

Doi comsomolişti studenţi – Vasia şi Petia, care locuiesc în aceeaşi cameră din cămin se căsătoresc înregistrându-şi căsătoria în aceeaşi zi, fără a şti unul de altul. Fiind nevoiţi să locuiască acum tuspatru şi neştiind ce va spune unul de celălalt, se ajunge la situaţii comice bine exploatate de actori. Dar, continuă autorul cronicii, fatalul se întâmplă – Vasia se îndrăgosteşte de Tonia, soţia lui Petia, intelectuală şi colegă de cursuri, iar Petia, îndoctrinat şi flămând, se aprinde după Ludmila, nevasta celuilalt, neînscrisă în comsomol, dar bună gospodină. De aici o serie de încurcături. Intriga se leagă în momentul când un şef al comsomolului îi surprinde îmbrăţişându-se şi face firească încurcătură: el anunţă tovarăşilor veniţi să sărbătorească evenimentul căsătoriei, perechile invers de cum erau înregistrate. Tin¬erii sunt nevoiţi pentru moment să se preteze la joc, cu toate protestele unui poet care cunoaşte situaţia reală. Până la urmă se îmbrăţişează şi se sărută după strămoşescul obicei – fireşte nu după înregistrarea oficială.

După cum subliniază ziarul, din spectacol reiese clar ideea finală – numai dragostea poate apropia trainic sufletele.
Rolul lui Vasia era interpretat cu resurse discrete, reţinut de Costache Antoniu, „un bun artist de comedie”, fiind „susţinut aproape egal” de Ion Stănescu (Petia). Intelectuala Tonia, înfăţişată de An-gela Antoniu era „zglobie şi simpatică”, iar „Liudmiluşka” Tanţei Brătăşeanu, cu un temperament viu, care însă cerea un control mai riguros în gesturi. După părerea cronicarului, noul angajat, Cezar Rovinţescu, a întruchipat un profil reuşit al unui poet, iar jocul lui Nicolae Burghelea a fost în genere corect. Concluzia generală a croni¬cii e că Quadratura cercului e „un spectacol foarte interesant”.

Comedia a fost jucată în repetate rânduri şi reluată în stagiunile următoare.”
(Leonid Cemortan Teatrul Național din Chișinău (1920-1935)(Chișinău, 2000).
În 1972 a fost iarăşi la Chişinău. Ultima întâlnire a lui V. Kataev cu Basarabia s-a produs în 1976, când el a venit la Chişinău în fruntea delegaţiei scriitorilor sovietici la serbarea Zilelor literaturii sovietice din Moldova. A fost purtat în acel septembrie frumos prin mai multe sate, a avut întâlniri la Uniunea Scriitorilor, iar fotograful Nicolae Răileanu l-a surprins plimbându-se pe Aleea Clasicilor din Chişinău. Deşi în etate, era un bărbat vioi, pus pe glume şi nimeni nici nu bănuia că în acea perioadă el scria una din cele mai interesante lucrări ale sale, o scriere autobiografică intitulată Almaznîi moi veneț („Coroana cu diamante”), (Chișinău, 1986)…

La Odesa cei doi eroi ai lui V. Kataev, din povestirea Beleet parus odinokii… („Albește o pânză solitară…”), pomenită mai sus, au devenit nu numai figuri celebre, ci şi personajele unui ansamblu sculptural.
Probabil că Chişinăul este în drept să răspundă la sentimentele afective ale celebrului scriitor Valentin Kataev şi să-i fixeze numele pe unul dintre edificiile sale de cultură, o şcoală, o bibliotecă, un teatru…