Nici dacă eram câte un om mare pentru fiecare om mic, tot n-am fi făcut faţă. M-am întors atât de epuizată, încât am crezut că o să dorm o săptămână. Între timp, mi-am revenit, m-am îmbunat şi am cernut doar secvenţele simpatice din jurnalul de călătorie.
Înainte de plecare, s-a citit şi semnat regulamentul, un act obişnuit, cu aceleaşi puncte plictisitoare, pe care nimeni nu dă doi bani şi care a fost uitat încă de când şoferul microbuzului a pornit motorul. Nu-i nimic, ne descurcăm şi fără reguli, credeam naivi noi, cei patru îndrăzneţi. Oare am pus în rucsac suficiente rezerve de răbdare?
Primul obiectiv a fost o mănăstire, unde evident lumea vine să se roage, să se reculeagă şi să mediteze. Noi, însă, atunci când am gândit itinerariul, am neglijat un detaliu: copiii nu ştiu, nu pot şi nu vor să vorbească în şoaptă. Copiii ţipă întotdeauna de bucurie sau de teamă când văd o omidă sau o broască. Copiii râd în hohote chiar şi la bancurile seci. Dragi prieteni, trebuie să ştiţi că acolo unde se iveşte o râpă mai abruptă şi mai alunecoasă, acolo se vor înghesui şi înghionti excursioniştii noştri. Dar noi nu-i putem avertiza, pentru că în zonă sunt nenumărate plăcuţe pe care scrie: „Vă rugăm păstraţi liniştea!”. În această situaţie, cu un nod în gât alergi către deschizătorul de drumuri, cel mai îndrăzneţ şi cel mai rebel membru al grupului, cel care dă tonul mereu la încălcarea regulamentului. Pe şoptite îi explici că ar fi de mare ajutor dacă nu s-ar mai aventura, pentru că ceilalţi copii îl urmează şi astfel viaţa noastră devine mult mai complicată. Părea că ar vrea să coopereze, dar din nou omitem esenţialul: copiii uită foarte repede. Trecem cu bine şi peste episodul acesta, dar surpriză! La numărătoare dă cu virgulă. Doar 14 copii… O fi luat-o înainte, o fi rămas în urmă? După câteva minute în care m-au trecut fiori pe şira spinării, apare şi individul rătăcit. Nici măcar nu observase că s-a pierdut de grup. Număra copaci, fluturi, muguri şi ar fi putut număra, dacă l-ar fi interesat, firele mele cărunte. Să mergem mai departe. Deja în minte îmi încolţeau gânduri ostile: „În viaţa mea nu mai plec în excursie cu copiii altora, e prea stresant”. Unde mai pui că la intervale regulate, nu mai lungi de două minute, cuiva îi era foame, altcuiva i se dezlega şiretul, apoi unuia îi era sete, îşi pierdea telefonul sau voia să se întoarcă în parcare, pentru că îşi uitase te miri ce în microbuz. Şi apropo de sete, da, era destul de cald, izvorul era aproape, apă rece din belşug, dar toaleta era departe, foarte departe. Să zicem că am rezolvat şi chestiunile respective elegant şi eficient. Acum începe nevoia de atenţie. Câte cinci întrebări deodată lansate în foc încrucişat. „Asta e o pădure adevărată?”, „De ce sunt atâtea cruci?”, „Pot să merg să cumpăr o cruciuliţă pentru soră-mea?”, „Când plecăm?”, „La peşteră de ce nu mergem?”. Am răspuns tâmp DA la toate întrebările şi am redirecţionat tirul interogativ către ceilalţi adulţi.
Prima parte a călătoriei s-a încheiat dramatic. Acel şef de trib prea curajos şi prea nonconformist de care vă povesteam mai devreme a făcut el cumva de şi-a agăţat vreo doi centimetri de piele într-o sârmă ghimpată şi ruginită. Am intervenit cu şerveţele umede, pentru că trusa medicală era expirată de cel puţin trei ani.
Timpul Suplimentul Femeia
