Şi-a pus visul în valiză, şi-a reciclat speranţele şi a lăsat în urmă Pârâta, satul de baştină, căsnicie, părinţi şi profesorat, poposind la Chişinău, neştiind încă dacă e staţia terminus, asemenea fetiţei dintr-o nuvelă, cu părul în cosiţă şi bocceluţa în mâini, pe care noaptea o prinde fără adăpost… A considerat că, decât roaba unei tăceri vinovate, mai bine sclava propriei rebeliuni. I-a fost greu, dar, până la urmă, Cel de Sus s-a îndurat şi a creditat-o cu armonie – din cea muzicală, radio şi un „Noroc matinal”. E vorba de Indiana Frunză-Zlotea, femeia care dă „sonoritate” vieţii prin multă muncă, iubind cu ardoare, dăruind şi fiind ea însăşi…
– Dragă Indiana, povesteşte-mi despre fata rebelă de acum doisprezece ani.
– Eram foarte naivă, am mai spus-o şi cu riscul de a mă repeta, am fost taxată pentru asta. Eram foarte sigură pe propriile puteri, solară şi pusă pe răsturnat munţii. La 25 de ani, când am hotărât să plec, eram profesoară, consilier la primărie, om de radio, cu copil, cu masă, cu casă, cu gard, poartă, orătănii, ca în „Moromeţii”. Nu puteam să-mi mai doresc decât încă un copil şi o maşină. Într-o zi am realizat că mi-am depăşit condiţia şi mă sufoc, nu aveam cu cine să mai discut şi parcă totul ardea în mine. Trăiam şi nu trăiam. Relaţia mea cu soţul se consumase tacit… Am suferit ambii, dar n-am mai putut continua. Nu am vrut să fiu ipocrită şi să mai stăm împreună pentru copil. Am plecat pentru mine. Sărmanii mei părinţi au resimţit plecarea mea ca pe o a doua pierdere, după cea a fratelui, Ovidiu, în 1993. Un an mai târziu s-a născut sora mea, în 2000 pleca la şcoală şi în loc să se bucure când aparent lucrurile s-au aplanat, eu tocmai mă pregăteam să părăsesc căminul conjugal.
– Cum ai ajuns să faci muzică?
– Accidental. Aşadar, am venit aici, m-am angajat la Liceul „Prometeu”, după care mi-am urmat visul la Radio Contact, iar în paralel făceam şi muncă fizică. Atunci am înţeles că în viaţă, ca să ieşi din mizeria sufletească, trebuie să munceşti. În cazul meu, mi-a fost de folos munca fizică. E singurul lucru care te ajută să te abaţi de la probleme. Şi a funcţionat, în final, îmi venisem în fire. Peste un an am întâlnit nişte persoane cărora le-am împărtăşit dorinţa mea nestăvilită pentru cânt şi care s-au oferit să mă ajute. Este vorba despre prietenii mei care tocmai se pregăteau să plece în Australia. Am căutat un compozitor, am făcut piesa, am dus-o la radio, iar peste o săptămână a ajuns în top. Ulterior, l-am cunoscut pe Adrian Ursu, care mi-a propus melodia „Drumul spre inima ta” sau „Dragostea a plecat”, care în scurt timp a spart topurile. După aceea am primit o propunere din partea actualului director de la Radio Noroc, Nichifor Pânzaru, să facem două piese cu Georgeta Voinovan. Atunci m-am lăsat de profesorat şi am ales să fac doar muzică. Apoi a urmat invitaţia din partea Euro TV şi ulterior am ajuns şi la matinalul de la Radio Noroc.
– Azi mai eşti capabilă de astfel de gesturi nebuneşti?
– Cred că cel mai frumos dar din partea Domnului a fost corectitudine şi francheţea. În momentul în care relaţia se sfârşeşte, înseamnă că pun punct, definitiv. Nu stau pentru copil, statut social, maşină sau casă. La mine nu e valabil „hai să mai dormim o seară împreună sau mai stăm până la hram…”. Aşa mi se pare cel mai corect. Şi actualul meu soţ îmi zicea că stă uneori cu frică că cine ştie cum mă apucă damblaua şi poate se trezeşte cu dulapul gol. Acum, dacă se umple paharul, îl mai vărs, nu mai sunt atât de nebună, dar nu se ştie niciodată… Nu mi-e frică s-o iau de la capăt sau să rămân singură, deşi nu-mi doresc acest lucru, ca de altfel orice om sănătos la cap. Acum nu ştiu dacă aş mai fi capabilă de aşa ceva, sunt mai calculată. Vorba ceea: „Bătrânilor le aparţine înţelepciunea, iar tinerilor curajul”.
– În ce măsură eşti dependentă de celebritate? Te-a schimbat?
– Eu am reuşit să mi-o temperez, probabil şi de aceea că în familie nu prea am fost lăudată. Consider că asta m-a ajutat foarte mult, fiindcă nimic nu e mai grav decât un succes pe care nu-l poţi duce. Evident, la un moment, dat am fost ameţită de propria personalitate, aproape mă gratulam pentru ceea ce sunt, dezvoltasem un soi de „drag de mine”. Eram îndrăgostită de o imagine pe care tot eu o creasem. Şi am conştientizat acest lucru atunci când am ajuns să spun oamenilor dragi că sunt foarte ocupată şi nu am timp de ei. Ei bine, nu ajunsesem să fiu obraznică, dar îmi permiteam pe alocuri nişte lucruri… Or, eu nu eram aşa, am stat întotdeauna în coadă comună şi slavă Domnului că am înţeles la timp şi nu am ajuns să sufăr de vedetism.
– Provenind dintr-o familie tradiţionalistă, nu ţi s-a reproşat că te-ai lăsat „Dezgolită frumos” de o revistă?
– Nu. Eu am pregătit-o pe mama din timp, am prevenit-o de ce urma să vadă. Iar singurul lucru care m-a întrebat tata când m-a văzut a fost: „Daaa, e cu photoshop sau fără?”. La care i-am răspuns cu „nu” şi atunci a zis: „Bine că arăţi bine”. Peste un an, când pozele au apărut într-o revistă de scandal însoţite de un text acid, unde se menţiona că aş presta servicii…, l-am sunat pe tata şi i-am zis că gata nu mai pot! La care dânsul mi-a răspuns pe o uşoară notă de reproş că trebuia să ştiu unde mă bag şi să fiu pregătită pentru asta. Dacă nu, atunci vino încoace apucă-te de şcoală, agricultură ş.a.m.d. Cu toate astea, el întotdeauna m-a susţinut în toate.
– Pe 25 mai ai făcut „majoratul”, ce înseamnă pentru tine trecerea anilor?
– Nu ştiu cum sunt alţii, vorba lui Creangă, dar eu îmi număr anii. Însă niciodată nu mi-am ascuns vârsta, dimpotrivă, dacă aveam 35, ziceam că am 36, dar trebuie să recunosc că de la un timp mă gândesc cu nostalgie la acei 20 pe care i-am avut cândva. Însă viaţa îşi urmează cursul ei firesc. Te trezeşti dimineaţa şi mai descoperi un rid finuţ, te deranjează că ai încărunţit. Uneori mai cochetez cu mine şi îmi zic că am aproape 40, dar recunosc că nu voi fi încântată când voi schimba prefixul. La urma urmei, am avut şi eu 20 şi avea altcineva 40… Mă uit filosofic când sunt bine, iar când nu, pot trage şi un bocet că tocmai am atins 37. De fapt nu obişnuiesc să-mi sărbătoresc ziua, nu prea înţeleg ce trebuie să fac atunci. Mă simt mult mai bine în afara ei. Am sentimentul că prin petreceri mari ascundem dureri la fel de mari. Or, nu-mi pot ierta plecarea fratelui meu şi o percep ca o trădare din partea mea.
– Spuneai odată că îţi doreşti încă un copil, te mai animă ideea?
– Îmi doresc nespus de mult încă un copil. De fapt, vorbesc cu ea, deşi, dacă va fi un el, îl voi iubi la fel de mult. Însă eu simt că va fi o fetiţă, de la o vreme am început să scriu poveşti…. A fost o perioadă când eram frustrată că încă nu este, ca apoi să înţeleg că nu m-am rugat suficient ca această minune să se întâmple, că trebuie să fac mai mult bine ca să mi se dea şi mie.
– Repertoriul tău muzical cuprinde în special melodii de dragoste, foarte lente. Este o simplă coincidenţă sau au fost alese pe sprânceană?
– Este caracteristic firii mele, majoritatea le-am scris eu şi, recunosc, sunt despre mine. Spre exemplu, piesa „Un nimeni”, lumea crede că eu aştept pe altcineva. Până şi soţul m-a întrebat, ce-i drept în glumă, cui i-am dedicat-o şi dacă chiar aştept „să vină un nimeni”. La care i-am răspuns că, femeia când caută un altul, ea nu-l caută în poezie şi ochii sunt cei care o trădează, dacă este în căutare. Eu scriu trist, dar nu sunt tristă întotdeauna…
– Cum îmbini activităţile muzicale cu celelalte?
– Cred că se completează foarte bine. Eu scriu noaptea când toţi dorm, fac radio atunci când lumea merge la serviciu şi cânt când sunt solicitată. Asta face ca totul să coexiste paşnic în agenda preocupărilor mele. În afară de asta, mă mai îngrijesc şi de blogul meu, indiferent că stau acasă cu fiul meu, ori mă întâlnesc cu mama ori sora mea. Dacă sunt în criză de timp, atunci renunţ să postez pe blog. Înclin să cred că în mare măsură îmi reuşeşte. Asta mă face fericită şi îmi dă sentimentul că eu trebuiesc cuiva. Nimic nu te duce în prăpastie mai uşor decât momentele când nu faci nimic şi te simţi inutil. De altfel, fericirea mea depinde de doza de utilitate. Când am ocupaţie, sunt femeia ideală, îmi caut de treabă şi nu tachinez pe nimeni.
– Cât timp îţi rămâne pentru familie?
– Ajungi la o vârstă la care conştientizezi că cei de acasă constituie toată lumea ta. Pentru mine, nimic nu este mai plăcut decât să mâncăm cireşe împreună, pentru asta aş renunţa la orice şuetă cu fetele. De altfel, nu sunt amatoarea evenimentelor care mă pun pe tocuri. Petrec mult timp cu ai mei, ne adunăm seara acasă şi atunci e mare gălăgie, unul vrea de mâncare, altul vrea ceai, ori nu are nicio cămaşă călcată. E frumos.
– Spune-mi ce fobii ai.
– Nu ştiu dacă este o fobie, dar mi-e frică de oamenii proşti, sunt singurii cu care nu mă pot înţelege. Sunt claustrofobă, nu pot merge singură în ascensor, am fobia zilelor mereu însorite, metaforic. Atunci când totul merge foarte-foarte bine, e ca liniştea înainte de furtună şi mi-e groază de asta. Sunt ca un motan înainte de cutremur.
– Ce pasiuni ai în afara muzicii şi scrisului?
– Cititul. E adevărat că acum citesc mult mai puţin decât acum câţiva ani, dar sunt mai selectivă. De la Cehov pot trece la istoria religiilor, la simbolistica albastrului ori a ursului în literatura universală. Recent am recitit „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon. Îmi place să cos goblen, îmi plac grozav lucrurile migăloase. Mai sunt pasionată de lucrurile vechi, cărţi, mobilă, acasă păstrez cusăturile mamei pe care le-am înrămat. Sunt înnebunită după pantofi, iar o pereche de pantofi frumoşi mă fac să mă simt specială, chiar şi dacă port o rochie jalnică sau de la second hand… Cred că asta dă clasă unei femei. Ador ceasurile şi chiar am învăţat de la o vreme să le şi port, dar nu neapărat să urmăresc ora. Îmi plac bijuteriile nu foarte scumpe, pe care le adun cu kg şi pe care sora mea mi le „fură”, însă nu sunt omul care să investească în aur.
– Ce momente ale copilăriei îţi aduci aminte cu plăcere?
– Ştii, psihologia interpretează că atunci când omul vorbeşte mult despre copilărie, înseamnă că acum nu este foarte mulţumit de ce este. Trebuie să recunosc că la mine a fost foarte colorată – cu părinţi tineri, tabere pentru copii, cu veri pline de năzbâtii. Îmi aduc aminte când părinţii îşi construiau casă, ori s-a întâmplat ca tata să-şi ia un costum cu puţinii bani pe care îi primea ca profesor, iar eu să-i tai cracii la pantaloni şi să-i fac şorturi. Când a văzut, a zis: „Ei lasă, oi umbla şi eu ca nemţii”. Prin ‘78 la noi încă nu venise moda pantalonilor scurţi. Mama îl mai îndemna să-mi dea câte o centură pe fund, când călcam strâmb, la care el îi răspundea: „Tu ai grijă de fecior, că a mea n-o veni cu copilul în poală”. Şi acum sunt un copil răsfăţat de tata. Tocmai această căldură îmi dă încredere.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
