La conacul boierului Ralli din satul meu de baştină, Dolna, sosise un grup de scriitori. În cadrul recitalului de poezie prezentat în curtea conacului, am ascultat-o şi pe o tânără frumoasă, care a impresionat cu poeziile sale, dar şi cu felul ei de a le prezenta. Eram elev şi surpriza a fost ca, după recital, buna mea învăţătoare să-mi facă cunoştinţă cu „poeta Liuba Tuchilatu, studentă la Universitatea de Stat, care semnează cu pseudonimul Leonida Lari”. Am vorbit ceva, după care tânăra poetă mi-a zis să trec numaidecât pe la Chişinău, dacă doresc să-mi dea nişte cărţi bune. Degrabă m-am pornit spre capitală, mototolit de emoţii, pentru că nu-mi dăduse prin cap să iau cu mine altceva decât vreo doi pumni de cireşe albe. Îmi închipuiam chiar şi replica ei: de ce te porneşti prin poezie cu cireşe? Dar a fost una din cele mai impresionante zile din viaţa mea. Şi Leonida, dar şi soţul ei, tânărul actor Mihai Iorga, m-au primit de parcă eram cunoscuţi de-o veşnicie. Apoi Leonida mi-a făcut cunoştinţă şi cu fratele ei, Leonard Tuchilatu, un fel de Nicolae Labiş basarabean.
După prima întâlnire, m-am întors acasă cu mai multe cărţi româneşti, inclusiv un volum de Rainer Maria Rilke, poet austriac de limba germană, care a devenit cartea mea preferată în anii studenţiei.
Au urmat nişte legături de adevărată prietenie între familia mea şi a soţilor Iorga. Atunci când mi-a venit şi mie rândul să mă căsătoresc, Leonida a insistat ca viitoarea mea soţie să meargă la Palatul Căsătoriilor îmbrăcată numaidecât în rochia ei de mireasă. Iar o dată, în timpul discuţiilor, s-a ridicat repede, a luat un ac, şi-a spart buricul degetului arătător, mi-a zis să fac şi eu acelaşi lucru, după care a îmbrăţişat rănile: de-acu înainte suntem fraţi de cruce! Asta era Leonida…
Am adorat-o apoi şi ca politician, şi ca luptătoare înflăcărată pe baricadele Mişcării de eliberare naţională, şi ca apărător al basarabenilor în Parlamentul de la Bucureşti.
Dar, în ultimii ani, nu ne-am mai găsit. Îndurerată, ea a trecut din „Piaţa Diolei” cu „Marele vânt” prin „Dulcele foc” spre „Al nouălea val”…
Astăzi, mergând spre Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, unde îi stă corpul neînsufleţit pentru a fi dus pe ultimul drum, mi se pare că a fost ca o Fată Morgana şi mă opresc în Piaţa Diolei, unde văd cum cei doi pumni de cireşe albe mi se transformă în doi pumni de lacrimi amare. Iartă-ne, Leonida…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
