Ne apropiem de sfârșitul lui 2014 și nu ne uităm înapoi cu bucurie, iar spre viitor ne îndreptăm tot cu speranțe nu prea mari. Toată povestea din Ucraina, începând cu violențele din februarie, continuând cu avionul doborât și cu violențele din estul țării au adus mii de morți în și pentru Ucraina. Dar nici în Iran nu a fost mai bine. Violențe și victime și în America Latină. Un rezumat al anului în toată lumea ne arată că peste tot sunt prea multe vieți pierdute. Că e pofta de putere a unui lider politic sau a unui șofer beat și neatent – concluzia e una: mulți oameni mor și alți oameni rămân cu inima zdrobită.
Dacă facem statistici și numărăm victimele, pierderea unui singur om poate părea nesemnificativă; însă lucrurile nu stau așa. Să te consolezi pentru pierderea unui singur om drag gândindu-te la pierderea altuia, e ca și cum ai încerca să îți înăbuși foamea gândindu-te că și altora le e foame.
Pentru noi, cei de la TIMPUL, e și anul în care ne-a părăsit Constantin Tănase. O pierdere pe care o resimte întreaga Moldovă. O pierdere pe care o suportă cu greu familia. Fiindcă așa stă în firea lucrurilor. Să trecem prin moarte, să acceptăm moartea celor dragi. Mai sunt și persoane pe care nu le știe o întreagă țară sau le știe pentru câteva minute, și îmi vin acum în minte tinerii pompieri care au pierit în accident acum câteva săptămâni. Apoi sunt cei pe care îi pierdem după legile firii: bunicii noștri, bătrânii noștri.
Simțul civic ne învață să îi regretăm pe toți. Și exact asta simțim: neputință și regret, compasiune. Altfel însă stau lucrurile când îi pierdem mult prea devreme pe cei pe care îi iubim. Inima nu gândește cu capul. Oricât de scârbit și marcat urmărești un accident aviatic sau atacurile armate de la știri externe, nu doare atât de tare ca atunci când verișorul lângă care ai copilărit pleacă prea devreme. La părinții care își pierd copiii nici nu vreau să mă gândesc. Cred că e cea mai mare durere din lume.
Vă spuneam săptămâna trecută cum statul ucide bolnavii. Nu am greșit. Și nici nu am putut evita pierderea verișorului meu. Mi-au rămas anii copilăriei în care eram nedespărțiți. Și durerea de a ști că doar dincolo îl voi revedea. Mi-a rămas încrederea în Dumnezeu și furia împotriva statului. A rămas acest an 2014 care a avut bune și rele, dar pe care mi-l voi aminti mereu ca anul în care Vali s-a mutat prea devreme la cele veșnice.
Va veni un an nou în care, la fel, unii dintre noi vor avea mari bucurii, iar alții mari tristeți. Vă doresc cât mai multe bucurii, ne dorim tuturor un trai mai bun. Deocamdată trăim cu ce avem. Ultimele cuvinte din acest an pentru mine vor fi acestea: Vali, te voi purta în suflet.
