Ana Moldovanu conduce Departamentul protecţie social-economică al Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova (CNSM) şi cunoaşte situaţia din acest domeniu mai bine decât oricine. De fapt, departamentul însuşi este un fel de „spital de urgenţă”, unde oameni din întreaga republică vin să-şi verse amarul şi să li se acorde primul ajutor. Şi cine i-ar înţelege mai bine decât o femeie…
– Doamnă Ana Moldovanu, cum aţi petrecut sărbătorile naţionale de la sfârşitul lunii august – Ziua Independenţei, Ziua Limbii Române?
– Cu multă bucurie, împreună cu copiii şi nepoţii mei. În familia noastră am stabilit o tradiţie: de sărbători şi în fiecare weekend ne adunăm cu toţii, iar eu mă dedic exclusiv familiei. De obicei le coc plăcinţele, checuri. Aşa a fost şi de această dată. Am moştenit asta de la părinţii mei. Mama întotdeauna ne aştepta acasă cu masa întinsă, poate de aceea oriunde mergeam, îmi spuneam că nicăieri nu e mai bine decât acasă. Am vorbit, am discutat, acest schimb de păreri cimentează familia…
– Au trecut 21 de ani de la declararea independenţei. Dacă ne referim la piaţa muncii, care ar fi problema principală a R. Moldova?
– Salariile mici. Mai exact, lipsa locurilor de muncă cu salarii atractive. Din această cauză, şomajul în rândul tinerilor, de exemplu, este de două ori mai mare decât media pe ţară. Cu 3000 de lei pe lună nu îţi poţi asigura existenţa în capitală. Dar cum un tânăr să-şi mai acumuleze nişte bani, să-şi poată crea condiţii de trai pe viitor? Singura soluţie este să plece din ţară. Ei poate şi ar accepta cei 3000 de lei pe lună, dacă statul le-ar acorda nişte credite preferenţiale pentru procurarea sau construcţia de spaţiu locativ…
– Cum îi pot ajuta sindicatele?
– Am elaborat un proiect de convenţie colectivă (nivel naţional) cu privire la protecţia socială a tinerilor şi l-am transmis ministerelor de resort pentru avizare. Vrem să negociem cu partenerii sociali nişte facilităţi pentru tineri, privind încadrarea acestora în câmpul muncii şi construcţia spaţiului locativ. Vrem ca Guvernul, Patronatele şi Sindicatele să-şi ia anumite angajamente în comun în acest sens. Din păcate, lucrurile se mişcă foarte încet. De două luni nu avem nicio reacţie din partea Ministerului Tineretului şi Sportului. Dar trebuia să constituim un grup de lucru, să începem negocierile…
– Care sunt cele mai frecvente probleme cu care se adresează femeile la departamentul pe care îl conduceţi?
– Este regretabil că aceste adresări sunt după, şi nu înainte de a li se fi încălcat drepturile. De exemplu, mamele când ies în concediu de maternitate se plâng că indemnizaţiile sunt foarte mici. Având salariul de 5000 de lei, din care doar 1100 lei sunt oficiali, indemnizaţia nici pe departe nu reflectă prima sumă. Acelaşi lucru se întâmplă şi la calcularea indemnizaţiilor pentru îngrijirea copilului, a pensiei sau la plata buletinelor de boală. Iar noi le explicam că de vină în acest caz este contabilitatea dublă. Şi soluţia ar fi să-şi ceară singuri drepturile. Am obţinut ca femeile să iasă la pensie după 30 de ani de stagiu de cotizare, şi nu după 35 de ani, cum se propunea. Acum discutăm un alt moment important. În prezent, mamele cu copii mici au dreptul la un concediu plătit de îngrijire a copilului până la vârsta de trei ani şi după aceea pot să-şi mai ia un concediu – neplătit – de la trei până la şase ani, cu păstrarea locului de muncă. Şi anumite structuri ale societăţii civile fac încercări de a scoate acest privilegiu, iar noi ne opunem. De asemenea, avem rezerve faţă de alte idei ce se fac auzite în societate, cum ar fi egalarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor până la 62 de ani. Deşi au speranţa de viaţă mai mare, femeile noastre trec prin foarte multe greutaţi şi ar fi o inechitate socială să le trimitem la pensie odată cu bărbaţii… Normal ar fi ca ele să aibă salarii şi pensii decente, pentru a nu fi nevoite să muncească în trei locuri ca să-şi asigure existenţa…
– Spuneţi că tinerii pleacă din Moldova. Dar cât de protejaţi sunt oamenii în vârstă, care nu mai pot pleca nicăieri?
– În sistemul actual de pensionare o să întâlniţi tot felul de inechităţi. Unii primesc o pensie egală cu 75% din salariu, alţii cu 27-28%, unele categorii de cetăţeni au dreptul să iasă la pensie la 62 de ani – altele – la 45 de ani! Noi am propus să fie lichidate aceste discriminări. Nu suntem de acord nici cu formula de calculare a pensiilor, este prea complicată, ar trebui simplificată în aşa fel, încât fiecare persoană care ajunge la vărsta de pensionare să-şi poată calcula dinainte mărimea pensiei. Şi mai este ceva de reformat: potrivit legislaţiei noastre, o persoană care a activat mai puţin de 15 ani nu are dreptul la pensie, ea primeşte o alocaţie în valoare de… 98 de lei! Din păcate, mai mulţi cetăţeni se află în această situaţie, pentru că în perioada respectivă o sumedenie de întreprinderi au fost desfiinţate, iar oamenii au rămas pe drumuri. În Rusia, dacă ai muncit cinci ani, ai dreptul la pensie, în Bulgaria – chiar dacă ai muncit un an, deja ai dreptul la pensie, dar la noi abia după 15 ani! Am avut o plângere de la o persoană care a muncit mai bine de 14 ani în condiţii nocive şi nu putea să-şi stabilească pensia, pentru că nu-i ajungeau câteva luni de muncă. Nu am putut să o ajutăm, pentru că… aşa prevede legea. î
– Este adevărat că unii cetăţeni din R. Moldova primesc pensii de muuuulte mii de lei?!
– Sindicatele nu au acces la asemenea date. Pensia ar trebui plătită fiecărei persoane după contribuţia sa şi nu după alte criterii. Ceea ce ştiu eu e faptul că astăzi 89 la sută dintre pensionari au o pensie sub minimum de existenţă, adică mai puţin de 1300 de lei.
– La ce lucrează în prezent departamentul pe care îl conduceţi?
– Efectuam o analiză referitor la stabilirea salariilor în unităţile cu autonomie financiară. Din păcate, Legea Salarizării a fost modificată în detrimentul salariaţilor, cea ce a condus la încetinirea majorării salariilor în acest sector. IDIS Viitorul a constatat că circa 28.000 de salariaţi primesc 1300 de lei – plafonul minim garantat al salariului în sectorul real. De facto, în contractul individual de muncă este stabilită o sumă, dar în realitate oamenii primesc salarii în plic. Sindicatele au abordat de mai mulţi ani această chestiune şi iată că în sfârşit a fost adoptată o hotărâre de guvern în acest sens.
– Inspecţia Muncii propunea sancţiuni nu doar pentru cei care dau banii în plic, dar şi pentru cei care acceptă să fie remuneraţi în acest fel…
– Cu ce e de vină salariatul, dacă după multe căutări şi-a găsit un loc de muncă, iar patronul îi impune asemenea condiţii? Practic, salariaţii nu au alternativă. Asta, pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă sancţiunile în cauză vor fi acceptate, nu se va mai adresa nimeni cu plângeri nici la sindicat şi nici la Inspecţia Muncii. Dacă s-ar adresa ar însemna că persoana în cauză a acceptat să fie remunerată, şi că în acest fel a încălcat legea. Reise că salariatul va fi „solidar” cu angajatorul.
– Lucraţi în sindicat din 1994. Dintr-o parte, se creează impresia că sindicatele noastre fac ceea ce făceau şi până la obţinerea independenţei – repartizează ajutoare materiale, foi de tratament. Cum se văd lucrurile din interior?
– Pentru ca sindicatele să devină o forţă în societate, trebuie să se schimbe mentalitatea fiecărui cetăţean. Dar oamenii continuă să creadă că datoria noastră este să le împărţim foi de tratament. Ei nu văd şi cealaltă parte a lucrurilor: noi participăm la avizarea actelor legislative, facem propuneri de îmbunătăţire a acestor legi, înaintăm propuneri la elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor de asigurare obligatorie în medicină. Anume sindicatele au insistat să fie stopate majorările contribuţiilor în fondurile respective… Am obţinut, de exemplu, ca salariaţii să nu plătească prima zi a buletinului de boală. Curtea Constituţională ne-a dat câştig de cauză. Sindicatul nu consideră normal nici faptul ca angajatorii să plătească pentru primele trei zile ale buletinului medical, deoarece ei au asigurat salariatul, plătesc cele 23 de procente la stat…
– La despărţire, nu pot să nu vă întreb: cum împăcaţi, totuşi, obligaţiile de familie cu cele de funcţionar de sindicat?
– Au fost perioade cand mă concentram mai mult pe serviciu, educam copiii prin telefon, cum îmi zicea soţul, care nu prea era multumit de acest lucru. Şi totuşi cel mai mult de educaţia lor m-am ocupat eu. Dar acum, cand ma sună şi acasă oamenii cu diferite plângeri, ştie şi el cu ce probleme trăiesc şi mă înţelege. În plus, el e constructor de profesie, îşi vede rodul muncii în casele pe care le înalţă. În munca noastră trebuie să treacă timp, până vezi rezultatul.
– Cum vă petreceţi timpul liber?
– Dacă avem vreo zi mai specială, mergem pe malul unui lac cu copiii şi nepoţii sau cu prietenii familiei noastre. Ne place foarte mult să cântăm acompaniaţi la chitară… Eu şi când fac ordine prin casă sau gătesc ceva la bucătărie cânt. Dar cel mai mult îmi place să mă plimb cu nepoţeii…
