– Dle Guzun, sunteți probabil cel mai pozitiv scriitor din R. Moldova. De unde luați inspirația pentru a descrie sentimente și întâmplări pozitive într-o societate plină de probleme?

– Tot din viață, cred. Poate că există o bucurie a lucrurilor simple. Poate că originalitatea conține, mai întâi de toate, origini. Și poate că este adevărat că toate cuvintele – bune sau rele – atrag realitățile care se vor întâmpla după ce le rostim sau le scriem. Mai cred că viețile oamenilor sunt și așa pline de dureri, drame și orori, așa încât nu mai e nevoie să fie aduse în cărți și multiplicate. Cărțile trebuie să ne bucure. Și atunci când le scriem, și atunci când le citim. Referitor însă la aprecierea aceasta despre „cel mai pozitiv…”, n-o s-o atest și nici n-o s-o contest, ca să ne rămână timp pentru lucruri mai importante. Pentru că, mi se pare, contează mai mult nu cum ești, dar ceea ce faci și, mai ales, dacă aceasta îi ajută pe alții în vreun fel.

„Nu ai de ce să-ți strigi tristețile, durerile și bucuriile în gura mare”

– Ce dramă mare ați trăit dvs.?
– E posibil ca dramele și pierderile prin care trece de-a lungul vieții un scriitor, ca om, să conteze doar în măsura în care ecoul acestora îi influențează cărțile. În caz contrar, ăsta e exhibiționism, spectacol. Și face parte din altă operă, din altă profesie. Mai cred că, de cele mai multe ori, nu este tare relevantă culoarea mea preferată, mai ales că ador minunea care se numește curcubeu. Nici ce carte am pe noptieră nu contează prea mult, mai ales că n-am nici una, fiindcă nu am noptieră. La fel e și cu tristețile, durerile și bucuriile – nu ai de ce să le strigi în gura mare ori să le șoptești, ca să le audă toți. Sunt încercări pe un drum, pe care mai bine le distilezi în produsul muncii tale. Fie că pui gresie frumos și trainic, fie că produci impresie în multele arte care există. Ceea ce contează, când e vorba despre o carte, este ca paginile ei să fie bune. Bune la ceva: bune de leac, bune de somn, bune de trezit, bune de mers pe un drum pentru îndeplinirea destinului care, apropo, tot într-o carte este scris.

– Cum reușiţi să depășiți momentele de cotitură în viaţă?
– Multe dintre situațiile, legate de suferință ori de exaltare, pot fi traversate cu oamenii dragi alături, cu niște cărți potrivite în mână, cu niște drumuri sau cu niște popasuri.

„Cărțile nu se vând, dar putem munci împreună, ca ele să se cumpere”

– Între prima dvs. carte, „De azi într-o săptămână”, și cea de-a doua, „VINIL”, s-au scurs aproape două decenii. Cum se explică popasul acesta atât de lung?

– N-o fi 18 ani cumva, un majorat? Nu am căutat explicații pentru aceasta, mi-am căutat însă de drum. Poate că am avut nevoie să cunosc și să înțeleg mai multe: oameni, țări, situații, cuvinte, sensuri. Poate că citisem până atunci multe cărți bune și astea erau descurajante pentru mine, care scrisesem doar una, subțire, cum îmi părea atunci. Poate că încă nu-mi găsisem vocea ori echilibrul necesar. Poate că mi-au trebuit acești ani ca să înțeleg că, de fapt, cărțile mele nu trebuie să fie nici despre mine, nici despre alții, ci pentru alții. Și le scriu acum așa cum pot, cu speranța că ele provoacă cititorilor, undeva în regiunea frunții și a pieptului, o scânteie. Ori, dacă se poate, mai multe – ceva asemănător cu sudura.

– Volumele „VINIL” și „BINE” au fost foarte apreciate de cititori. Care e secretul că, într-o societate în care persistă dezinteresul față de lectură, unele cărți se vând și se citesc?
– Dacă e așa, este meritul cărților și al cititorilor. Cărțile nu se vând, știm, dar putem munci împreună, ca ele să se cumpere. Și aici este de lucru pentru toți: scriitori, designeri, ilustratori, tipografi, bănci, librari, elevi, profesori, organizatori de evenimente, colegi și prieteni din media și alți profesioniști. Pentru toți aceștia și pentru mulți alții este loc de-ajuns pentru ca într-o zi toată lumea să aibă semne de carte pe față. Va fi o lume mai bună și mai dreaptă. Sper s-o putem vedea în viața aceasta sau în celelalte.

„Îmi place să fiu antrenor de scris”

– Aţi avut recent o lansare de carte la Viena. Cum i-ați găsit pe cititorii de acolo?
– Mulți, implicați și toți dragi. Dragi mie, dragi nouă. Am descoperit acolo, în inima Austriei, o asociație a diasporei, „ProMoldova”, condusă de Ludmila Sîrbu, care știe să unească oamenii în jurul cărților de acasă. Şi o misiune diplomatică, condusă de Ambasadorul Victor Osipov, implicată în susținerea inițiativelor pozitive. Şi trei tineri muzicieni, originari din R. Moldova: Maria Bunea, Marius Malanețchi și Valentin Malanețchi, care au știut să transforme, cu prestația lor artistică, o lansare de cărți într-un eveniment cultural. Și un public vibrant, format inclusiv din austrieci şi slovaci, sensibili la limba română. Plus oameni, localuri, parteneri care, datorită prietenilor comuni, ne-au ajutat să împărtășim la Viena crezul nostru, legat de literatură și de sentimentul de acasă. Am mai descoperit la Viena un coleg, Pavel Păduraru, împreună cu care am băut acolo multe cafele și am discutat într-o zi cât n-am făcut-o la Chișinău în toți acești ani, în care parcă ne cunoșteam, și ne-am împrumutat de-a lungul timpului cărți – mai întâi scrise de alții, iar apoi scrise de noi. Iar concluzia noastră literară intermediară de acolo a fost că în librării, biblioteci și inimile oamenilor este loc suficient și pentru cei care muncesc pentru a descrie în cărțile lor realitățile dramatice în căutarea adevărului, și pentru cei care insistă că, prin cărți, putem face lucruri deștepte, nu doar să ajungem deștepți. Și nouă, oamenilor, care și-au legat viețile de cuvânt, din toate generațiile, ne stă bine așa cum le stă bine cărților, împreună.

– Deşi ați lucrat mulţi ani în presă şi ați fost profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, la un moment dat, ați declarat că nu vă veți reîntoarce la nici una dintre aceste activități. Totuşi, ce sfaturi aveţi pentru jurnaliștii de astăzi?
– Nu țin minte să fi declarat ceva vreodată, poate doar să fi spus… Și poate nu anume asta, și poate nu chiar așa. Oricum, dacă cineva dintre tineri are nevoie de umărul meu, îi pot ajuta. Cu o prefață, cu o recomandare, cu o încurajare ori cu o lectură. Îmi place să fiu antrenor de scris și de aceea conduc acum un laborator la facultatea despre care vorbiţi. Pentru că uneori se pare că sfaturile au scopul tocmai de a nu fi urmate, mă gândesc că sfatul principal, pe care îl pot da tinerilor, este să-și caute vocația pentru ceea ce pot face mai bine sau mai altfel decât alții, să muncească pentru a-şi atinge scopul, iar fructele acestei munci cred că nu se vor lăsa prea mult așteptate. Oricum, acolo sus, se duce o evidență…

„Voi vota pentru o viață mai bună”

– Cum e să fii scriitor în R. Moldova?
– Tentant, interesant, uneori fără sens, iar alteori de-a dreptul recompensatoriu. Puterea de muncă și inspirația se iau inclusiv din emoțiile, încântarea, mulțumirile sau surâsul, care se transmit, ca ecou, autorilor. A scrie este și o chestiune de organizare și disciplină, pentru că timpul – de la începutul zilei ori din minutele dinainte de somn – este atât de puțin, iar planurile și ideile atât de multe, încât reușești doar dacă te poți concentra. Până aici și după este doar muncă.

– Pentru că ne aflăm în preajma alegerilor parlamentare, în care politician și în care partid aveți cea mai mare încredere?
– Voi vota, bineînțeles, pentru o viață mai bună. A oamenilor și a cărților.