(INTERVIU) Larisa Turea: Portughezele ar avea multe de învăţat de la noi, dar şi noi de la ele…

– Dragă Tatiana, îţi mulţumesc! E bine, încerc să mă adaptez, însă aş minţi dacă nu aş recunoaşte că dorul de casă, de copii şi de nepoţi, de prietenii dragi, de tot ce a însemnat viaţa mea anterioară mă face să mă simt, adesea, ca… un dinte smuls.

– Avem puţini critici de artă, de aceea orice lipsă o resimţim acut. În Portugalia îţi mai rămâne timp şi pentru această profesie sau ai o altă agendă culturală?
– Ei, cum altfel? De câte ori am ocazia, merg la spectacole, la filme şi la concerte, la vernisaje, mai şi scriu.

– Cu ce se ocupă o soţie de ambasador într-o ţară extrapopulată şi de moldoveni? Cât de aproape eşti de conaţionalii noştri care muncesc în Portugalia?
– Avem câţiva prieteni, cu unii dintre ei, bunăoară, cu medicul Eugen Coroban de la Porto, ne cunoaştem din tinereţe, ne vedem frecvent. Compatrioţii noştri (25 de mii sunt legalizaţi, de fapt, cică ar fi la vreo 60 de mii) muncesc serios (în condiţii de criză e mare lucru să fii angajat), în special pe şantier, la construcţii, dar şi în agricultură; sunt şi medici de succes, învăţători de educaţie fizică şi de muzică; femeile – majoritatea cu studii superioare – sunt menajere apreciate (acum, când fiecare al cincilea portughez e în şomaj, pe umerii nevestelor cade greul, aleargă de la o casă la alta, ca să-şi întreţină familia, nu doar pe cea de aici, dar, de cele mai multe ori, şi pe cea din Moldova!). Ne întâlnim de sărbători sau la acţiunile organizate de Ambasadă şi de cele câteva asociaţii. Un eveniment ce i-a adunat pe ai noştri, dar şi pe portughezii melomani, l-au prilejuit întâlnirile de suflet cu maestrul Eugen Doga: câteva mii de inşi literalmente cu lacrimi în ochi, vrăjiţi de melodiile mult îndrăgite. Pe de altă parte, timpul meu aici pare a fi fără greutate, curge fără noimă, ca nisipul printre degete. Pare mult, dar este… în monede mărunte, de un cent. Volum considerabil, valoare minimă…

– După „Cartea Foametei”, ce ai zice de o nouă carte – a marelui exod – unde să găsim răspuns la nişte întrebări, pe care guvernările de la 1989 încoace refuză să şi le pună. De exemplu: De ce plecăm? Dar mai ales: De ce plecăm şi nu ne mai întoarcem?
– Uite, ai pus degetul pe rană: o carte despre exodul basarabenilor. Însă gândul meu duce la celălalt exod, mult mai dramatic, exodul elitelor intelectuale produs după sovietizarea Basarabiei. Păstrez în arhivă câteva interviuri realizate la temă. Exodul a dus în lumea largă personalităţi marcante, precum Tamara Buciuceanu, Iurie Darie, Colea Răutu, Emil Constantinescu şi mulţi, mulţi alţii… E limpede, plecăm din varii motive – economice, dar şi personale, şi profesionale. Totuşi, e şi partea plină a paharului: exodul modern are pronunţate componente pozitive, propune modele şi forme civilizatorii.

– Între R. Moldova şi Portugalia există un Acord ce reglementează relaţiile de muncă ale moldovenilor cu angajatorii. Ce prevede acest acord, cât de mult îi protejează pe cetăţenii noştri care muncesc în această ţară?
– Exact, funcţionează Aranjamentul administrativ pentru stabilirea procedurii de aplicare a Acordului în domeniul securităţii sociale. Pentru partea moldovenească, documentul a fost semnat de ambasadorul Valeriu Turea, iar pentru partea portugheză – de dl Luís Pedro Russo da Mota Soares, ministrul Solidarităţii şi Securităţii Sociale. Aranjamentul prevede mecanismele de aplicare a Acordului pe toată gama securităţii sociale negociată între părţi, inclusiv boala şi maternitatea, paternitatea şi adopţia, dar şi pensiile de invaliditate, de bătrâneţe şi de urmaş, prestaţii în caz de deces; plata indemnizaţiilor de şomaj; accidentele de muncă şi bolile profesionale; evaluarea gradului de incapacitate; contestarea deciziei de respingere a cererii ş.a. Un important evantai de prevederi legale ce, precum zici, îi protejează pe cetăţenii noştri; ca „organe de legătură” sunt desemnate, pentru Moldova – Casa Naţională de Asigurări Sociale, pentru Republica Portugheză – Direcţia Generală de Securitate Socială.

– Într-o altă ordine de idei, ar putea fi Portugalia un model pentru R. Moldova?
– Portugalia e o ţară de vis, multe sunt de invidiat aici. Capacitatea de a renaşte din ruine, ca Lisabona după cutremurul devastator din 1755. Forţa de muncă, dar şi bunăvoinţa, umorul, generozitatea portughezilor. Din punct de vedere concret, palpabil, drumurile, pavajele, şoselele perfecte. Infrastructura turistică, organizarea comunitară, respectul pentru proprietatea privată, dar şi pentru spaţiul public. În orice sătuc, oricât de izolat, nu există casă fără apă curentă şi alte utilităţi urbane, iar piscinele comunitare, cuptoarele de folos obştesc, terenurile sportive şi cele de joacă pentru copii nu sunt considerate un lux, ci fireşti, obișnuite.

– Ce nou ai aflat despre această ţară, despre istoria şi tradiţiile ei, ce te-a impresionat de când locuieşti la Lisabona?
– Multe ar fi de spus despre tradiţiile culturale şi artistice ale acestei ţări de navigatori celebri! Ţara lui Vasco da Gama, dar şi a lui Camoes, Fernando Pessoa, Jose Saramago, Amalia Rodrigues. Mă impresionează numeroasele muzee, palate şi monumente fascinante, librăriile ameţitoare, târgurile de carte, sărbătorile populare, carnavalurile viu colorate. Un capitol aparte îl constituie tradiţiile gastronomice seculare: au până şi un Institut al Codului, peştele cel mai gustat…

– Ce ar avea de învăţat femeile din Moldova de la femeile portugheze?
– Păi, dacă ţinem cont că mulţi portughezi s-au căsătorit cu moldovence, cred că şi portughezele ar avea multe de învăţat de la noi. Totuşi, admir modestia şi cumsecădenia femeilor de aici, stilul lor elegant în toate, felul lor de a fi: cald, ataşant, prevenitor. La nivel cotidian, infinita onestitate: absolut exclus să fii coţcărit la piaţă sau la magazin; pentru un rest de 5 cenţi, aleargă până te ajung din urmă, nu-şi însuşesc nimic din ce nu le aparţine.

– Ai trei feciori, deci am putea spune că eşti – sau urmează să fii – soacra cu trei nurori… Eşti pregătită să-ţi „înfrunţi” soarta?!
– Ştii cum se zice, „soacra ca şi berea, e bună doar rece şi pe masă”… Deocamdată, am două nurori (să-mi fie sănătoase!), mezinul nu e căsătorit. Fireşte, sunt nişte stereotipuri: la facultate, cu studenţii, procedam la studii de caz pornind de la povestea scrisă de Ion Creangă. Ca şi în multe alte cazuri, lucrurile arhicunoscute sunt percepute superficial.

– Ca mamă care a crescut trei băieţi, cum îţi par fetele de astăzi? Cam ce valori au, ce-ţi place şi ce nu-ţi place la ele?
– Fetele de astăzi sunt absolut admirabile, o spun în cunoştinţă de cauză, ca profesor universitar. Sunt inteligente, spirituale, binecrescute. Problema este că în majoritate provin din familii monoparentale: printre studenţii mei, 80 la sută veneau din familii divorţate sau părinţi plecaţi. Orfani cu părinţi în viaţă…

– Ai fost nu demult acasă. Cum ţi-a părut Chişinăul, atmosfera de aici? S-a schimbat ceva în R. Moldova de când ai plecat?
– Oare nu demult? Deja îmi pare o veşnicie… Îmi este drag Chişinăul, în special oraşul vechi, curţile umbroase, aerul său misterios, teii, platanii şi jugaştrii grădinilor. Strada Alecsandri, pe care o băteam zilnic, către teatru, mi-a apărut şi mai golaşă, lăsată la bunul plac al celor ce taie fără scrupule arborii seculari pentru parcări. Pe mulţi dintre prietenii mei verde-foşnitori nu i-am mai aflat, au căzut victime drujbelor, locul fiind cimentat în pripă. Oriunde în lume pentru aşa ceva se încasează amenzi usturătoare, se duce evidenţa strictă a plantaţiilor verzi…

– Şi viaţa culturală, cum ai regăsit-o? Am putea spune că Chişinăul este un oraş european, din acest punct de vedere, sau mai avem până la asemenea calificativ?
– Cu certitudine, e un oraş european, deşi, bunăoară, avem prea puţine muzee şi galerii de artă, iar în lunile de vară nu poţi vedea un spectacol teatral, nici de leac. Sperăm însă că vor apărea colective private care, de drag de spectatori, vor juca şi vara…

– Ne-am obişnuit cu reportajele tale inedite de la Cannes. Dar în perioada dintre ediţiile festivalului ce mai scrii, la ce proiecte lucrezi?
– În vacanţă, am reluat tema mea obsesivă, foametea din `46: la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice am studiat noi documente pe care doresc să le fac publice cât de curând. La invitaţia colegei şi prietenei mele Maria Helena Serodio, preşedintele AICT-Portugalia, am ţinut o conferinţă despre Teatrul Europei de Est la Departamentul Teatru al Universităţii Lisboa. Am publicat un articol despre scenele moldoveneşti după 1989, într-un volum editat în Austria (lansat la Târgul de Carte de la Frankfurt) şi un studiu ştiinţific la acelaşi subiect într-o culegere apărută în Polonia. Mă străduiesc să fiu la curent cu ce se întâmplă, corespondez cu colegii din branşă: mă bucură CDC-ul lansat de Dumitru Crudu, Dorina Butucioc şi Sava Cibotaru, regret că nu le sunt alături…

– Povesteşte-ne, la final, măcar un crâmpei şi din activitatea dlui ambasador Valeriu Turea, ca să înţeleagă cititorii cât de dulce este pâinea unui diplomat…
– O pâine ca oricare alta, dobândită în sudoarea frunţii, cu profesionalism şi responsabilitate. Valeriu e unul dintre cei mai experimentaţi diplomaţi, activează în cadrul MAE din primii ani de existenţă a ministerului. A învăţat portugheza, şi-a făcut relaţii în mediul diplomatic, în mass-media, printre factorii de decizie şi autorităţile locale. Muncitor din fire, îi place ce face, e la datorie până târziu, uneori şi în weekend: n-ai să mă crezi, sunt zile când nu reuşim să ne vedem, schimbăm doar două-trei fraze…Despre multe activităţi aflu din presă. Totuşi, în pofida spaţiului restrâns, menţionez cu plăcere: concertele lui Eugen Doga la Lisabona, Cascais şi în sudul Portugaliei; spectacolele cu Mihai Ciobanu, Gheorghe Urschi şi Mariana Mihailă; Conferinţa ştiințifică internaţională dedicată celor 20 de ani ai independenţei RM la Academia de Ştiinţe; expoziţii ale pictorilor Valeriu Ticu, Valentin Guţu şi Ştefan Zaporojan; Festivalul „Deschide uşa, creştine!”; înfrăţirea oraşului Cascais cu Unghenii, podurile de carte Moldova-Portugalia, donaţiile de carte pentru BNM și BNCIC ş.a.m.d.