(INTERVIU) Natalia Roman: „Mi-am dorit foarte mult o carieră muzicală în ţara lui Puccini”…

S-a născut la Drochia. A făcut studii la Colegiul Pedagogic din Călăraşi, a absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău. Dar s-a afirmat ca interpretă de operă în Italia, după ce a muncit câţiva ani ca badantă, pentru a-şi plăti studiile. Zilele acestea a fost invitată de Opera Naţională din Chişinău, în spectacolul „Boema” de Puccini, iar noi am profitat de ocazie pentru a realiza cu ea acest interviu.

 – Dragă Natalia, cum aţi ajuns în Italia?

– Era în iunie 2003, tocmai absolvisem Academia şi am mers la un concurs de operă. Am ajuns în finală, dar nu l-am câştigat şi am hotărât să rămân în Italia. La Padova se aflau rudele mele – mama, sora şi soţul, Vadim Chitic, care absolvise, la fel, Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, dirijorat coral. Pur şi simplu, mi-am dorit foarte mult o carieră muzicală în ţara lui Puccini. Şi a mai existat un moment prin care aş putea explica venirea mea în Italia. Soţul meu, care deja se afla acolo, a întâlnit-o la un concert pe celebra soprană Luisa Veninni şi a rugat-o să asculte un CD cu vocea mea, iar marea cântăreaţă, după ce a ascultat CD-ul, i-a spus: „Ad-o în Italia, avem foarte multe de învăţat. Dar pot să-ţi spun de pe acum că va fi o Traviata extraordinară”. Ce să zic, am cântat în Traviata de 300 de ori…

– În Italia, deşi aţi venit după facultate, a trebuit să o luaţi de la zero. Cum v-aţi descurcat material, doar trebuia să plătiţi pentru studii…

– În primii trei-patru ani am lucrat şi eu badantă, am făcut curăţenie în casele italienilor. Dar chiar şi atunci, pe primul loc în viaţa mea era muzica, opera. În Italia am luat-o de la capăt, pentru că nu cunoşteam limba, modul lor de a cânta. La noi, în Moldova, canto se învaţă în stil rusesc, dar nu poţi cânta o operă italiană în acest stil pe o scenă din Republica Italiană. A trebuit să învăţ dicţia, pronunţia. Litera e, în italiană se rostesc în două feluri diferite, la fel vocalele a, sau o se pronunţă în altă manieră decât cea românească. Am luat lecţii individuale şi m-am bucurat că Luisa Veninni a acceptat să-mi fie profesoară. Ea însăşi s-a afirmat pe scena Teatrului La Scala, este o persoană foarte cultă şi inteligentă.

– În aceşti zece ani aţi participat la sute de spectacole. Unii ar putea crede că în Italia calea unui artist de operă este presărată cu flori…

– Să ştiţi că e foarte greu să te afirmi în Italia. Este o concurenţă extraordinară. Toată lirica, toată opera e concentrată acolo. Uneori îţi este frică să cânţi, pentru că publicul este extrem de exigent, cunoaşte toate operele marilor compozitori. Orice abatere, orice stângăcie este imediat sesizată. N-o să uit niciodată debutul meu în Traviata, în 2007. Spectacolul se desfăşura într-o piaţă mare, în aer liber, am rămas impresionată când am văzut că publicul italian cunoştea fiecare cuvânt din operă. Aşa cum noi ştim pe de rost „Fa Marie cu bariz”, italienii ştiau toate cuvintele din Traviata.

– Există deosebiri esenţiale între stilul de muncă al artiştilor de operă din Italia şi al celor din R. Moldova?

– În R. Moldova, artiştii de operă activează într-un teatru stabil, vin la serviciu la o oră anumită şi pleacă la altă oră. În Europa, nu doar în Italia, pentru fiecare spectacol de operă se fac audieri, iar responsabilii de spectacol decid dacă te iau sau nu să cânţi, dacă îţi încredinţează sau nu un rol. Criteriile de selectare pot fi foarte diferite – trebuie să-i convii şi regizorului, şi dirijorului, să corespunzi şi rolului.

– Ce spectacole şi ce roluri v-au adus faimă în Italia?

– Am câştigat numeroase roluri în teatre de prestigiu, cum sunt Teatrul din Padova, Regio di Parma, Rossini Opera Festival, Sovana, Trieste, Trenito. Întâi de toate, rolul Violetei din Traviata, pe care l-am jucat de peste 300 de ori. În Rigoletto joc rolul principal, cel al Gindei; în Boema – rolurile lui Mimi şi Museta; în Don Giovanni o fac pe Zerlina, dar şi pe Dona Ana, un rol foarte dificil… Am avut onoarea să cânt pe aceeaşi scenă cu celebri cântăreţi, cum e Mariella Devia, una dintre cele mai mari soprane din lume. Am cântat, de asemenea, cu Bruno Pratico, un bariton cu renume, cu Giuseppe Giacomini, care face parte din glorioasa generaţie a lui Pavarotti. Sunt invitată şi de alte teatre din lume. La Montreal am cântat cu un alt mare cântăreţ de operă, Gino Quilico, un bariton de faimă mondială. Dar cel mai mare noroc al meu a fost că am întâlnit-o în viaţa mea, la început de carieră, pe Luisa Veninni. Profesoara mea este, la rândul ei, eleva unei mari celebrităţi, Gigna Cigna, o soprană dramatică care a cântat de 500 de ori în Turandot. La rândul ei, Gigna Cigna a fost discipola unei alte soprane cu renume – Hariclea Darclee, pentru care a scris opere însuşi Giacomo Puccini. Într-un fel, eu fac parte din a patra generaţie de artişti prin care străbate spiritul lui Puccini…

– Nu veniţi prea des în Moldova. Ce schimbări v-au surprins de această dată?

– Luni seara trebuia să merg la un concert la Filarmonica Naţională şi… m-am rătăcit în plin centrul Chişinăului. S-au schimbat foarte mult străzile, s-a modernizat totul. Se vede schimbarea spre bine.

– Se observă schimbarea şi la Teatrul de Operă?

– Da, se vede o dorinţă extraordinară a artiştilor de a munci. S-a schimbat și ambianţa, s-a făcut reparaţie.

– Ştiaţi că, nu demult, artiştii de la Opera Naţională au ieşit în stradă să protesteze din cauza salariilor foarte mici?

– Am auzit. Acest lucru demonstrează atitudinea guvernanţilor moldoveni faţă de cultură, în general, nu doar faţă de operă. Este păcat că statul nu investeşte mai mult în cultură, deoarece anume prin valorile culturale o ţară se afirmă în context internaţional.

– Italia este una dintre ţările preferate astăzi de moldoveni. Cum credeţi, de ce?

– Poate de aceea că mulţi consideră limba italiană mai aproape de cea română. O învaţă mai repede. Dar în legătură cu migraţia, mi se rupe inima când văd cum nişte medici, profesori, oameni cu studii superioare fac în Italia o muncă mai prejos de potenţialul lor intelectual. Şi asta numai pentru că la ei acasă salariul nu le permite să ducă o viaţă decentă.

– Ce impresie v-au lăsat femeile noastre care muncesc în Italia?

– Cu părere de rău, femeile noastre – şi de aici, şi de acolo – muncesc ca nişte sclave. Cele din Italia nu mai au nicio clipă liberă. Sora mea, de exemplu, cu doi copii, lucrează din noapte în noapte, trebuie să le reuşească pe toate şi, principalul, să nu-şi piardă locul de muncă. Femeile noastre în Italia au foarte puţin timp pentru ele însele – să meargă la un prânz, la o cină, să-şi acorde nişte mici atenţii. Sunt foarte chinuite. Mai ales dacă se află în Italia împreună cu familiile lor. Ele vor ca și copiii să nu ducă lipsă de nimic, să înveţe în şcoli bune, să meargă în aceleaşi excursii în care merg colegii lor italieni, să ducă o viaţă la standardele italiene, iar pentru aceasta trebuie să facă mari sacrificii.

– Mama dumneavoastră s-a întors acasă, dar sora şi fratele au rămas în Italia. Care este, de fapt, dispoziţia moldovenilor – de a se întoarce sau de a rămâne?

– Mulţi se întorc, dar la fel de mulţi nu mai vor să se întoarcă. Eu, de exemplu, nu-mi văd viitorul decât în Europa. Acolo este viaţa mea, acolo există mai multe posibilităţi pentru mine.

– Vorbiţi foarte bine româneşte, dar se simte puţin accentul italian…

– Ca să vedeţi, italienii îmi spun că se simte accentul românesc… Fiind de zece ani în Italia, nu ai cum să eviţi accentul italian. Soţul meu chiar îmi zicea nu demult: „Tu, Natalia, ai început să vorbeşti şi în somn în italiană!”. Şi e adevărat, când vreau să-l cert pe cineva, prima expresie îmi vine în italiană. Şi când mă lamentez vreodată, spun „Mama mia!”, sau „O, mio Dio!”. Sincer îmi pare rău… Dar toţi moldovenii din Italia, în familiile lor, vorbesc o română stâlcită.

– Vreţi să spuneţi că, în Italia, limba română nu se păstrează nici la bucătărie?!

– La bucătărie se vorbeşte un cuvânt în română, unul în italiană şi altul în rusă… Asta e situaţia. Dacă ar fi acum să predau canto în română, mi-ar fi mai greu să mă exprim.

– Şi fiindcă a venit vorba de bucătărie, ce bucate predomină în meniul dumneavoastră – pizza italiană sau plăcintele moldoveneşti?

– Să ştiţi că bucătăria e punctul meu forte. Mă pricep să gătesc de toate – de la tradiţionala zeamă până la cele mai sofisticate torte. Acasă am un principiu: „Nu-mi atingeţi bucătăria, că e numai a mea!”. Se mănâncă şi pizza, desigur, dar consumăm şi foarte mult peşte la grătar. Ne plac spaghetele, italienii deţin secretul sosurilor pentru ele, nu cred că au egal în această privinţă. Îmi pare rău că trebuie să-mi petrec viaţa mai mult prin hoteluri şi restaurante, şi nu în casa mea de la Padova, unde îmi place să fie totul pus la punct – sunt o adeptă a curăţeniei şi ordinei impecabile.

– Chiar atât de des trebuie să vă aflaţi în deplasări, în turnee?

– Se întâmplă uneori să fiu acasă două săptămâni la rând, iar alteori să lipsesc cu lunile. De exemplu, luna aceasta încă nu am fost acasă. Am avut doar două zile libere, ca să-mi pregătesc valizele. Dar, oricum e interesant. Nu aş renunţa la un asemenea stil de viaţă…

Timpul Suplimentul Femeia