Ion Antonescu şi regele Mihai în declaraţiile lui Băsescu

Prima declaraţie a lui Traian Băsescu, care a declanşat furtuna: Regele Mihai şi-a trădat poporul atunci când a abdicat, fostul suveran a fost slugă la ruşi şi ar trebui reevaluat rolul lui de şef al statului în perioada Holocaustului. A doua declaraţie a lui Traian Băsescu: nu retractează nimic din prima declaraţie şi, dacă ar fi fost în locul lui Ion Antonescu, şi el ar fi dat ordinul de trecere a Prutului.

A fost o trădare abdicarea Regelui Mihai din 30 decembrie 1947? Ar trebui să vedem cine era Regele Mihai şi ce condiţii existau în ţară. Regele Mihai avea în acel moment 26 de ani, iar cel mai apropiat sfătuitor al lui era mama sa, regina Elena. Aceasta a fost martora căderii casei regale a Greciei – din care făcea parte – şi a sărăcirii familiei sale. Regina Elena a dovedit că ştie să-şi negocieze „preţul” în perioada căsniciei cu Carol al II-lea. Nu e vorba de zgârcenie sau lăcomie, ci de disperarea unui membru al unei familii nobile care vede cum i se duce de râpă neamul. Iar regele Mihai era un tânăr cu foarte puţină aplecare spre politică. Actul de la 23 august a fost realizat de un grup de militari aliaţi cu un grup de politicieni. Regele Mihai a jucat un rol pur decorativ în această lovitură de stat, aceasta, după ce jucase un rol la fel de decorativ în timpul regimului Antonescu. Pe tot parcursul instaurării regimului comunist în România, între 1944 şi 1947, Regele Mihai a rămas, în esenţă, un element decorativ. A fost informat, a ştiut ce se întâmpla, dar a rămas inactiv. Avea opţiuni extrem de limitate sau extreme. Abdicarea a venit ca o uşurare pentru el. Şi-a negociat plecarea din ţară cu tot ce a vrut să ia. După 1990 a rămas acelaşi personaj decorativ. Declaraţiile lui Băsescu sunt dure, dar cel puţin parţial adevărate: poate că Regele Mihai nu a fost un trădător – dar sigur a fost doar un ornament; poate nu a fost slugă la ruşi – dar sigur a fost o marionetă de care s-au debarasat la momentul potrivit.

Acum despre trecerea Prutului, în iunie 1941. Îndrăznesc să cred că, orice conducător ar fi avut România atunci, acesta n-ar fi avut altă soluţie decât să se alieze cu germanii împotriva sovieticilor. Orice general care s-ar fi aflat în locul lui Ion Antonescu, orice om politic care ar fi fost premier, ar fi fost constrâns să participe la recuperarea Basarabiei. Societatea românească tocmai încasase câteva lovituri dure: pierderea Ardealului de nord, a Cadrilaterului şi a Basarabiei. Din toate aceste cedări armata României ieşise cu o imagine extrem de şifonată. Valurile de refugiaţi şi poveştile aduse de ei cu privire la atrocităţile comise de maghiari şi sovietici în teritoriile ocupate nu făceau decât să mărească tensiunea. În plan extern, întregul ansamblu diplomatic care susţinea existenţa României se evaporase pur şi simplu. Nu exista altă opţiune în afara alianţei cu Germania nazistă. Cine s-ar fi gândit la o alianţă cu sovieticii (în afară de agenţii Kominternului)? Cel care a ales să meargă alături de germani a fost un francofil şi anglofil convins, generalul Antonescu. A mers pe drumul pe care a fost silit să meargă. Cum a mers pe acest drum şi până unde ar fi trebuit să meargă – sunt alte chestiuni. Ideea principală e că România nu a avut de ales în iunie 1941.