Stenograma aceasta a fost publicată de istoricul Gheorghe Negru în revista „Destin românesc” de la Chişinău, nr. 3-4 din 2010, dar poate fi găsită şi pe Internet. Este vorba de un document cel puţin surprinzător, care ridică un văl aşternut asupra relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova din perioada comunistă.
Ceauşescu îi reproşa punctual lui Brejnev următoarele chestiuni: 1) se reabilitează politica ţarismului în Balcani şi în regiunea dunăreană, aceasta fiind prezentată doar în plan pozitiv; 2) este tratată incorect existenţa poporului moldovenesc, limbii moldoveneşti şi naţiunii moldoveneşti separate; 3) în literatura moldovenească, clasicii români sunt numiţi incorect moldoveni; 4) este absolut incorectă şi sub aspect istoric, social şi al luptei de clasă, şi sub aspect marxist afirmaţia că includerea, în 1812, a Basarabiei în componenţa Rusiei a fost legitimă şi conformă voinţei popoarelor.
Nici nu este de mirare faptul că Petru Lucinschi i-a desemnat pe românii de la Chişinău ca fiind extremişti de factura lui Nicolae Ceauşescu. Din punctul de vedere al oricărui politruc mânat de nostalgii sovietice, Nicolae Ceauşescu nu poate fi decât un extremist naţionalist prin susţinerea afirmaţiilor de mai sus. Bătălia pentru interpretarea anului 1812 nu se poartă de ieri, de azi, ci de 200 de ani. Foarte puţini oameni din România au abdicat de la această bătălie a susţinerii adevărului: Rusia a ocupat în 1812 un teritoriu care nu i-a aparţinut. Stenograma discuţiei Ceauşescu-Brejnev din anul 1977 vine să dovedească faptul că această bătălie nu a încetat niciodată.
La un moment dat, în timpul discuţiei cu Ceauşescu, Brejnev a aruncat întrebarea-cheie: „Aveţi cumva pretenţii teritoriale?”. Ceauşescu s-a replicat rapid şi a respins o astfel de idee, susţinând că tot ce doreşte este afirmarea adevărului istoric. Ceauşescu ştia foarte bine că afirmarea adevărului istoric în Moscova sovietică ar fi dus la prăbuşirea întregului eşafodaj existent la acel moment. Pentru că nu doar Basarabia a fost ocupată de Moscova, multe alte teritorii au fost smulse altor popoare. O recunoaştere a adevărului în privinţa Basarabiei ar fi dus la o avalanşă de alte adevăruri care nu puteau fi rostite. Soluţia a fost dintotdeauna simplă: ameninţarea cu forţa. „Aveţi cumva pretenţii teritoriale faţă de noi?” este o ameninţare, nu o simplă întrebare.
Răspunsul la această ameninţare a fost dintotdeauna acelaşi: nu avem pretenţii teritoriale faţă de nimeni, vrem doar ca adevărul să fie cunoscut şi înţeles de cât mai mulţi oameni. Abia după aceea vom putea vorbi despre ce şi cum ne mai rămâne de făcut pentru a îndrepta nedreptăţile istorice.
