Iurie Colesnic, În culisele Istoriei: Palatul Justiției – un monument din istoria literaturii

În 1883, arhitectul austriac Henrich von Lonsky a proiectat clădirea din Chișinău care în 1885 a şi fost dată în exploatare. Era așa de frumoasă că și până astăzi orășenii o consideră drept creația celebrului Alexandru Bernardazzi. Aici s-a făcut justiţie până în 1944, apoi clădirea a fost transferată Căilor Ferate din Moldova, pentru Direcţia acestei structuri.

Doar un exemplu: aici a lucrat un poet fin ca magistratul Cincinat Pavelescu, un romancier, care profesa avocatura, Gib Mihăiescu, avocatul, politicianul și romancierul Constantin Stere şi preotul avocat Gala Galaction. Lista poate fi mult continuată și acest edificiu trebuie să ocupe un loc aparte în istoria literaturii române.

În toate timpurile Chişinăul a atras mari maeştri. Probabil, acesta-i destinul lui istoric. Alexandr Puşkin a fost trimis încoace în exil, un Filip Vighel, scriitor şi memorialist de excepţie, a venit de bună voie să fie viceguvernator al provinciei Basarabia, şi această listă o putem completa cu figuri proeminente pentru fiecare perioadă.

Treptat, Basarabia dintr-un pământ românesc bine cunoscut, s-a prefăcut într-un tărâm misterios, un fel de ţară de dincolo de neguri, care, ca un magnet, atrăgea spiritele romantice ale personalităţilor de cultură. Aşa, la începutul sec. XX, a călătorit pe aceste plaiuri Nicolae Dunăreanu, istoricul Gheorghe Ghibănescu, istoricul Nicolae Iorga ş.a.

După 1918, când s-a produs Unirea, valul masiv al „curioşilor” a dat năvală. Erau dornici să guste din parfumul acestei provincii, în care spiritul latin şi cel slav se îngemănaseră şi în felul acesta puteai descoperi fiinţe extraordinare. De la frumuseţea fizică deosebită până la o frumuseţe intelectuală copleşitoare.

Cincinat Pavelescu, epigramist notoriu, a sosit la Chişinău, silit de necesitatea de a ocupa un post în magistratură, post ce i se oferise în această provincie care, încetul cu încetul, se deştepta, redevenind o provincie românească.

Biografia lui succintă este bogată în fel de fel de curiozităţi. S-a născut la 20 octombrie 1872 la Bucureşti, în familia inginerului Ion Pavelescu, coborâtor din Banul Manta şi director fondator al Şcolii de arte şi Meserii din Bucureşti. A făcut şcoala primară şi liceul la Sf. Sava (1883-1891), urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1891-1895) şi, fiind student, leagă prietenie cu doi corifei ai literaturii române: Alexandru Macedonski şi Ion Luca Caragiale. Revista Literatorul tipăreşte în nr. 2 poezia Fecioara, debutul literar al celebrului epigramist. În anii 1894-1896 se află la Paris unde vrea să-şi ia doctoratul în drept cu tema Despre agenţii diplomatici. În 1899 debutează ca judecător la Plăineşti, jud. Râmnicu-Sărat. În 1911 tipăreşte primul şi unicul volum de Poezii. În 1917 se află împreună cu fratele său Ionel Pavelescu la Petrograd, în vâltoarea revoluţiei ruse de unde scapă cu greu refugiindu-se prin Suedia, prin Paris până ajung acasă. A murit la Braşov la 30 octombrie 1934 şi a fost înmormântat la Bucureşti la Cimitirul Bellu.

La Chişinău, s-a stabilit cu traiul pe str. Alexandru cel Bun, nr. 129 (fosta stradă Alexandrovskaia şi actualul bulevard Ştefan cel Mare), într-o căsuţă nu prea mare, situată central, aleasă special ca să poată ajunge uşor pe jos până la Clubul Nobilimii, până la Palatul de Justiţie, la cafeneaua Mankov, care pentru un fost bucureştean înlocuia cafeneaua Capşa.

Chişinăul i s-a părut un oraş extrem de liniştit, poate chiar trist. În viaţa lui locuise la Paris, văzuse alte capitale europene şi, evident, în sufletul lui a pogorât disperarea şi nostalgia.
Avocatul Cezar Stoica a publicat în revista Din trecutul nostru (1938, nr. 53) un studiu pe care l-a intitulat CINCINAT PAVELESCU (1872-1934), iar mai apoi l-a tipărit şi sub forma unui extras.

Cezar Stoica, fost viceprimar al Chişinăului, responsabil de problemele culturii, el însuşi poet, evident că s-a postat în preajma acestui colos al epigramei româneşti şi din însemnările sale a ţesut un portret foarte obiectiv:
„L-am reîntâlnit de atunci des pe Cincinat, dar pe figura lui am întrezărit o uşoară umbră de amărăciune, că în societatea din Chişinău nu putuse străluci ca dincolo de Prut, unde era dorit şi savurat pentru verva-i îndrăcită şi cultura-i vastă: el, îmbibatul de clasicism, ataca orice conversaţie academică şi cu drept cuvânt, fusese în România mică centrul de gravitate, idolul şi eroul oricărei serate literare.
L-am regăsit pe Cincinat cu aceeaşi tandră duioşie în ochi, cu acelaşi rafinat surâs sarcastic în colţul buzelor, dar ca orice sentimental, nemulţumit şi decepţionat”.

Un mare admirator al femeilor frumoase şi un veritabil domn, el a căutat ca în mediul Chişinăului să-şi facă relaţii bune cu aristocraţia locală. O asemenea persoană era Pantelimon Sinadino, a cărui soţie Xenia era pictoriţă, iar fiica lor Alexandra – o fiinţă extrem de gingaşă şi frumoasă.

În casa lui Sinadino, Cincinat Pavelescu a petrecut multe clipe frumoase, discutând despre politică şi altele cu Pan. Sinadino, care era liderul unui partid al foştilor proprietari basarabeni. El a fost primar de Chişinău şi avea amintiri scrise din perioada 1900-1917, era grec, deci, un om care ştia să diriguiască banii. În acel moment activând în cadrul sistemei de bănci din Basarabia.
Cincinat Pavelescu a fost foarte mult atras de această casă, încât a intitulat un manuscris de-al său Maison Sinadino, în care dedicaţiile pentru domnişoara Alexandra Sinadino sunt scrise în limbile franceză şi română.
Pe cele în limba franceză le omitem, reproducând din acest volum doar poezia Pe un album…, scrisă în română:

„Gândesc şi mâna mea ezită
Să’mbrace’n slove de cerneală
Simţirea caldă ce palpită.
Ca nişte fire de beteală!

Mi-e frică. Pagina e albă
Ca şi un suflet de fecioară:
Sub farmecul acestei spaime
Ce fericire mă’nfioară!

Tot astfel, când o roză’şi’nalţă
Spre cer parfume neştiute,
Roteşte fluturile’n preajma-i
Şi nu’ndrăzneşte s’o sărute.

Veni-vor mulţi, să spuie’n versuri:
Că te iubesc. – şi cum şi cât!
Vor scrie-o mai frumos ca mine, –
Dar nu te vor iubi atât!

Şi acest cuvânt pe care mâine
Bătrân eu nu-l pot repeta,
Vreau să rămâe ca o floare
Pusă’n album de mâna ta.

Şi când târziu, în plină toamnă
Vei plânge lunile d’April…
Citeşte oda asta’n care
Ţi-am prins surâsul de copil…

1928, Chişinău”

Aceste versuri nu le-am găsit în ediţiile postume ale lui Cincinat Pavelescu şi suntem convinşi: prin publicarea lor în studiul lui Cezar Stoica ele au fost salvate pentru posteritate.
Viaţa lui de la Chişinău era împărţită în două părţi aproape simetrice: una care se desfăşura la tribunal, şi alta care şi-o petrecea la cafenea, în compania prietenilor.

Ca jurist profesionist, lui Cincinat Pavelescu i-a fost dat să participe la un eveniment de o mare importanţă pentru sistemul juridic al Basarabiei. Ştim cu toţii că în 1927, când Ministrul Justiţiei al României era Stelian Popescu, proprietarul marelui ziar Universul, el a pus tranşant problema unificării legislaţiei în Basarabia, fiindcă aici, în judecăţi, se utilizau şi codurile vechi moldoveneşti, şi legile ruseşti, şi noile coduri ale României. Era foarte dificil să găseşti o soluţie juridică cinstită în acest amalgam legislativ.

În zilele aflării lui la Chişinău, în 1927, primeşte Premiul Naţional de Poezie, fiind propus Academiei de către poetul Octavian Goga. Pe lângă glorie, acest premiu i-a adus şi o substanţială susţinere materială, permiţându-i să-şi achite o parte din datorii. În 1928 a mai avut o bucurie literară de proporţii. Editura Cartea Românească i-a tipărit un volum în colecţia Pagini alese.

Tot la Chişinău a fost martorul unor funeralii naţionale. Înmormântarea scriitorului Leon Donici-Dobronravov, mort la Paris şi înhumat la Cimitirul Central din oraşul natal au trezit în poetul epigramist note publicistice pe care el şi le-a aşternut pe hârtie pentru posteritate:
„[…] Obişnuiţi cu nepăsarea guvernamentală, am fost mişcaţi în adevăr de fastul care s-a desfăşurat cu prilejul înmormântării unui scriitor. Ştiind că Octavian Goga şi Vasile Goldiş au vegheat ei înşişi la organizarea acestui act de recunoştinţă naţională, totul s-a explicat cu uşurinţă. Leon Donici Dobronravov, prin actele vieţii lui de romancier şi publicist politic, prin atitudinea sufletească pe care a avut-o faţă de noi în ultimii ani ai zbuciumatei lui vieţi, a meritat această supremă consacrare.
El i-a închinat Basarabiei toată iubirea lui de dreptate, de lumină şi de adevăr. Poate că chiar din dualitatea sângelui său slavo-român sorbea el puterea de muncă şi acel entuziasm arzător pentru tot ce era românesc. Atavismul latin al rasei sale moldoveneşti trebuie să fi avut dese conflicte cu reveria lavă, utopică şi plină de pasivă misticitate a eredităţii paterne.
Dar sângele mamei, plin de veche nobleţe şi intelectualitate, a învins şi copilul rătăcit de odinioară, neîmpăcat cu dezordinea sângeroasă şi criminală a Rusiei fost ţariste, în care s-a dezvoltat mentalitatea lui slavo-latină, plină de idealitate, măsură şi armonie, a revenit în Basarabia natală şi a iubit-o cu pasiunea dragostelor din urmă. Negăsind în Chişinău atmosferă prielnică şi nefiind întrebuinţat în Capitală – unde talentul real se impune cu greu – a plecat la Paris, pelerin al artei, al frumosului şi al dragostei de ţară, ca să primească în focul luptei şi al sacrificiului, sărutarea de graţie şi de lumină a Franţei.

Propaganda lui n-a fost din cele obişnuite – adică alcătuită din vanitate, din lene, din fonduri, nepricepere şi sinecură, ci numai din muncă aprigă şi cu existenţa şi nenumăraţii duşmani ai României, pe care talentul lui inimos şi documentat îi combătea cu înverşunare în stabilirea drepturilor imprescriptibile ale românilor asupra Basarabiei.

Acolo, pentru noi care-l uitam şi nu-l ajutam, îşi cheltuia ultima scânteie din viaţă chinuită, scriind acele neîntrecute articole în cotidiene pariziene pentru pământul scumpei sale Basarabii în care s-a născut şi în care a cerut cu limbă de moarte să se odihnească.
Slab, sărac şi dezbrăcat, Leon Donici era înveşmântat totuşi în armura strălucitoare a talentului şi a convingerilor sale, şi cavaler al ideii, fără frică şi fără prihană, s-a luptat descoperit cu duşmănia, cu ura bolşevică, cu uitarea şi cu mizeria […].

(Cuvântul, Bucureşti, an. III (1926), nr. 508, 17 iul., p.2., reprodus din volumul Leon Donici, Marele Archimedes, Bucureşti, 1997)”
Iar în fotografia publicată mai târziu în Basarabia necunoscută descoperim printre cei prezenţi în preajma mormântului şi chipul lui Cincinat Pavelescu.

În 1929, spre finele anului, Cincinat Pavelescu a fost transferat din Basarabia, fiind numit procuror la Curtea de Apel din Braşov şi nu judecător la Sinaia unde foarte mult spera el să ajungă.
Dar nevoile vieţii l-au făcut să revină încă o dată în Basarabia. Şi aceasta s-a întâmplat chiar în anul 1934, anul morţii sale. Motivul era unul simplu: urma să obţină o copie după o sentinţă de divorţ cu artista Alice Viardot Garcia, care nu era alta decât nepoata scriitorului Ivan Turghenev, pe care a cunoscut-o în timpul aflării sale la Paris, în perioada 1918-1920, când s-a şi căsătorit cu ea.

Au trecut anii şi poate că a sosit momentul ca la Chişinău să instalăm o placă comemorativă în casa în care a locuit Cincinat Pavelescu şi pe Palatul Justiţiei, unde el şi-a demonstrat aptitudinile de magistrat. Altfel, urmele lui în urbea noastră se vor pierde pentru totdeauna, aşa cum intuia într-un catren:

Eu am trăit de azi pe mâine
Făr-să mă gudur sau să cer,
M-am mulţumit c-un colţ de pâine
Şi-un colţ de cer.

Aşa cum a intuit și Nicolai Costenco, care în revista Viaţa Basarabiei, 1935, nr.1 a scris un frumos articol de adio dedicat lui Cincinat Pavelescu, însoţit de fotografia acestuia şi intitulat „Un poet uitat”…