Istorie

Iurie Colesnic: Istoria de până la istorie

Soarta a fost destul de vitregă în ambele cazuri. Alexandru Plămădeală (9.X.1888, Chişinău – 15.VI.1940, Chişinău), celebrul sculptor a decedat la Chişinău atingând doar apogeul creativităţii, Mihail Bârcă, compozitorul şi dirijorul, s-a stins din viaţă octogenar. 

În primul rând, urmărim o asemănare uluitoare în fişele lor biografice. Ambii au fost colegi la Seminarul Teologic din Chişinău. După absolvirea studiilor, ambii au plecat la Moscova: A. Plămădeală s-a înscris la Şcoala Superioară de Pictură şi Arhitectură, iar M. Bârcă la Şcoala Societăţii Filarmonice. Revenind la baştină, ambii au diriguit două şcoli foarte importante din Basarabia de odinioară. Unul a preluat direcţia Şcolii de Arte Frumoase din Chişinău şi a condus-o printre toate pragurile şi barierele ca un navigator de mare clasă, altul a avut pe umeri directoria dificilă a Conservatorului Municipal.

Dar specificul creaţiei i-a forţat să fie şi la fel de diferiţi. Dacă pentru realizarea monumentului lui Ştefan cel Mare și Sfânt Alexandru Plămădeală a avut nevoie de ajutorul a doi soldaţi, al câtorva cioplitori în piatră, al unui arhitect şi al câtorva muncitori care au turnat statuia din bronz, apoi M. Bârcă a fost animatorul de coruri şi orchestre cu al căror ajutor putea să-şi vadă creaţiile ajunse la ascultător.

Presa a scris despre ei, avându-i permanent în vizor. Opera lui A. Plămădeală a fost recunoscută ca fiind extrem de valoroasă. Publicaţiile din presa franceză confirmă acest lucru. Despre M. Bârcă s-a scris la fel de mult, fiind o personalitate cu un profil inconfundabil în domeniu. Cu toate acestea, doresc să răsucim roata istoriei până la o zi când doi absolvenţi de seminar au intrat în atelierul unui fotograf şi ca doi buni prieteni au pozat în faţa obiectivului. Aveau toată viaţa înainte – şi vise, şi iluzii, şi crude dezamăgiri. Dar tinereţea are un mare privilegiu: ea crede în viitor. Astăzi, când ei nu mai sunt şi doar gloria lor mai licăreşte printre atâtea probleme cotidiene, noi avem ferma convingere că meritul e al lor că avem un patrimoniu artistic mai bogat, mai valoros şi visele lor din tinereţe s-au realizat. Fotograful, în 1911, fără să bănuiască, a imortalizat un segment de aur din istoria noastră, de fapt, a istoriei înainte de a deveni Istorie.

Şi dacă despre Alexandru Plămădeală s-au scris monografii, studii, articole, atunci prietenul său rămâne încă sub umbrela anonimatului.
Mihail Bârcă a fost compozitor, dirijor de cor şi un pasionat specialist preocupat de istoria muzicii basarabene. Anume din acest unghi de vedere a şi fost cooptat pentru a colabora la revista Viaţa Basarabiei. Materialele lui deschideau un nou orizont pentru publicaţiile de acest fel: Luțcan V. Adnotare (adnot. la cartea: Bârcă M. Trei cântece – pentru sopran şi acompaniament de piano. Craiova, 1939; 1939, nr. 7-8, p. 127); Ştefănucă P. Cărţi (rec. la cartea: Bârcă M., Popovici V., Cântece basarabene, armonizate pe două şi trei voci egale. Chişinău, 1939; 1940, nr. 1, p. 70). Faptul acesta a făcut ca el să fie confundat cu un omonim – Mihail Bârcă, învăţător şi prozator, editorul revistei pedagogice Ţara lui Duca Vodă apărută în 1943 la Balta, în Transnistria, colaborator şi la Viaţa Basarabiei. Istoricii literari atribuind din greşeală scrierile prozatorului M. Bârcă compozitorului cu același nume.

De aceea, pentru a nu confunda nişte momente principiale se impun câteva repere biografice:

Bârcă, Mihail (5.XI.1888, Mileştii Mici, Lăpuşna – 1.X.1975, Craiova), compozitor, dirijor, pedagog din Basarabia. A studiat muzica la Şcoala Muzical-Dramatică din Moscova (cu statut de conservator) (1911-1914) şi la Conservatorul din Iaşi (1927).
Mihail Bârcă a compus muzică de teatru, corală şi vocal-simfonică (cantatele Muzica, Cântaţi pământului drag), a prelucrat pentru cor a capella cântecele populare moldoveneşti Bate vântul, Chiriac, Răsai, lună, La Nistru, la mărgioară ş.a. Împreună cu V. Popovici, a publicat Cântece basarabene, armonizate pe două şi trei voci.

Maestru de cor la Opera basarabeană din Chişinău (1919-1922); profesor de muzică la Liceul „A. Donici” din Chişinău (1918-1929) şi la Liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina (1929-1935); profesor de compoziţie şi director (1936-1940) la Conservatorul Municipal din Chişinău. În 1940-1941 a fost şef de catedră la Conservatorul de Stat din Chişinău.

La Craiova îşi desfăşoară activitatea în calitate de profesor de muzică la Liceul Militar „D. A. Sturdza” (1945-1949) şi de dirijor al corului Bisericii „Madona Dudu” (1948-1952); maestru de cor la Şcoala populară de artă (1949-1962); dirijor al Ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu” (1955-1966) şi al coralei Catedralei Mitropolitane din Craiova (1952-1973).
Distincţii: „Ordinul Muncii”, cl. III (1957). Membru al Societăţii Compozitorilor din România (1929).

Compozitorul şi muzicologul Gleb Ceaicovschi-Mereşanu, fost discipol al lui Mihail Bârcă, în 1995 a tipărit o minimonografie, „Mihail Bârcă compozitor şi dirijor”, în care a inclus şi câteva scrisori foarte interesante. În ele se citeşte nu numai dorul de Basarabia, dar şi acea diferenţă temporală care ca un zid s-a postat între cele două maluri de Prut şi mai ales în conştiinţă:
„Craiova
27.IX.67

Draga Gleb,
…Scrie-mi despre dumneata. Eu te-am părăsit când erai tânăr. Au trecut zeci de ani şi au fost evenimente grozave. Scrie-mi ce şi cum? Ştii că aici în România trăiesc Mihai Constantinescu (vioristul) şi Costică Petrovici (dirijorul operei din Bucureşti). Aici prosperă Iuşceanu (fostul Iuşchevici, profesor la Academia de Muzică din Bucureşti), iar mai târziu a apărut fostul meu asistent la clasa de armonie Leibovici, însă sub numele de Nahman.
Muzicologii din România m-au declarat clasic „fiind în viaţă”. Ştiu că în Panteonul vostru muzical figurează Musicescu, Kiriac. De ce n-aş fi şi eu cândva printre ei. Scrie-mi amănunţit despre mata. Şi transmite salutările mele celor ce mă ţin minte.
Al Dumneavoastră M. Bârcă…”.
Iar într-o altă scrisoare nedatată el mărturiseşte:

„Draga Gleb!
Nu Vă supăraţi că nu V-am răspuns la felicitare.
Eu sufăr de scribofobie. Nu-mi place să scriu.
Mi s-a altoit acest dezgust faţă de scris din timpul când intrasem, la etatea de 16 ani, ajutor la părintele Berezovschi în corul arhieresc.
Zile şi nopţi copiam irmose, axioane, heruvice…
Corul era mare; eram nevoit să scriu câte 16 partiţii. Iar repetiţiile se făceau zilnic.
În prezent scriu muzică numai cu creionul. Iar pe curat, cu cerneală, le scrie copistul.
Prin urmare, nu posed partituri proprii. Astăzi am rugat pe o cunoscută cântăreaţă, care pleca la Bucureşti, să roage insistent la direcţia radioului partiturile mele, pe care le cântă să le tipăresc. Cu dezgustul faţă de scris, Gleb, e greu să socot că îmi voi scrie memoriile referitoare la viaţa artistică a Chişinăului între anii 1910-1940.

Dacă poate voi veni la Chişinău, Veţi putea extrage câte ceva din memoria mea. Tocmai la timp, aici după mine vânează doi muzicologi; îmi propun să vorbesc la banda de magnetofon, iar ei o vor prelucra. Deocamdată nu m-am dat lor.
Venirea mea la Chişinău să nu vă sperie. Voi veni ca „turist” şi fără nici o grijă. Vreau să te văd pe Dumneata. Vreau să-l văd pe Dailis! Şi vreau să-l văd numaidecât pe Iuliu Guz, despre care am păstrat frumoase amintiri… Şi pe Lidia Babici, transmiteţi-i salutări!
Mi-aduc aminte şi de modesta blondină, durdulia care purta numele Iacovlev şi să-i transmiteţi salutări din partea mea, dar când citesc numele Axionova L.A., îmi închipui o doamnă severă, impozantă. Asta să nu i-o spuneţi pentru a nu o supăra!
Mi-aduc aminte că la Liceul „A. Donici” era un băieţel frumuşel, elevul cu numele de Corlăteanu. Şi lui transmiteţi-i salutări! Şi dacă acum nu mai este acel băieţel frumuşel, pe care mi-l amintesc ca elev, totuna transmiteţi-i Academicianului salutul meu, dacă el mă ştie!
De Lobel mi-aduc aminte. El era elevul lui Şt. Neaga, iar vreo 10 ani în urmă, poate mai puţini, am citit, după câte îmi amintesc, despre sonata lui pentru pian. Lucrare serioasă! Cunoştinţa nemijlocită ar fi pentru mine o reuşită…
Al D-Voastră M. Bârcă…”.

Pentru muzicologii de astăzi, Mihail Bârcă rămâne un jalon inconfundabil prin valoarea tezaurului muzical lăsat nouă drept moștenire.
 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.