Şi de aici provin milioanele de destine mutilate, de vise neîmplinite de lucruri mari nerealizate… Savantul Boris Baidan face parte din această categorie. S-a născut la Vulcăneşti, la 21 octombrie 1912, în familia învăţătorului Emilian Baidan, cetăţean român, ortodox.
A învăţat la Liceul „Sf. Dumitru" din Ismail, pe care l-a absolvit în 1934. Studiile superioare le-a făcut la Universitatea din Iaşi, fiind licenţiat al Facultăţii de Filologie (1939) şi specializându-se în domeniul literaturilor şi al limbilor slave.
Specialitatea lui principală a fost „Limba şi literaturile slave”, iar cea de a doua specialitate – „Istoria românilor şi filologia română”, fiind apreciat cu menţiunea „bine”.
A avut norocul să audieze prelegerile unor profesori cu renume ca Ilie Bărbulescu, academician, titular al Catedrei de limbi şi literaturi slave, sau ale succesorului acestuia Petru Caraman.
Examenul de licenţă l-a susţinut în faţa unei comisii formate din Petru Caraman, preşedinte, şi profesorii universitari Iorgu Iordan (filologie română) şi Alexandru Boldur (istoria românilor).
În 1945, după susţinerea doctoratului, ajunge asistent la catedra de slavistică a Universităţii din Cluj, lucrând sub îndrumarea profesorului Ioan Petrovici, rectorul de atunci al Universităţii „Regele Ferdinand I”.
Subiectul tezei de doctorat („Substratul folcloric în tematica şi compoziţia poemului medieval rus Slovo o polku Igoreve” (Cuvânt despre oastea lui Igor)) a fost susţinut în faţa unei comisii, alcătuite din personalităţi ştiinţifice de primă mărime: Emil Petrovici, preşedinte, titular al Catedrei de slavistică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. Membri ai comisiei au fost profesorii: Romulus Vuia (etnografie şi folclor), Silviu Dragomir (istoria românilor), Lucian Blaga (estetică şi filosofie) şi Constantin Daicoviciu, decan al Facultăţii de Litere.
După audierea tezei, comisia i-a conferit titlul de doctor în limbi slave, etnografie şi folclor.După obţinerea licenţei, de la 15 septembrie 1939 până la 28 iunie 1940, a fost profesor la Liceul „Ştefan cel Mare” din Tighina.
Paralel cu activitatea ştiinţifică şi pedagogică propriu-zisă, se afirmă ca un inteligent cercetător literar, bun traducător, harnic publicist şi, desigur, poet.
Scrierile lui pot fi descoperite în revistele ieşene: Însemnări ieşene (1937–1938), Arhiva (1938–1939), Pleiada, Glasul studenţimii, precum şi în cele basarabene: Bugeacul, Viaţa Basarabiei, Itinerar ş.a. În rândul altor colaborări se înscrie şi relaţia sa de inimă cu România nouă de la Sibiu şi Orientări, o revistă ce apărea la Moineşti.
Un exemplu elocvent de publicist talentat îl constituie articolul dedicat satului Ţibulăuca, apărut în numărul din 25 decembrie 1943 al săptămânalului Glasul Nistrului ce se tipărea la Odesa. Redacţia revistei Viaţa Basarabiei (nr.1–2 din 1944) găseşte de cuviinţă, prin pana lui Pan Halippa, să-i comenteze articolul Un sat transnistrian.
Dintre lucrările traduse merită să fie menţionată transpunerea în limba română a poemului Oastea lui Igor, lucrare apreciată de Lucian Blaga, Romulus Vuia ş.a. În tragicul an 1940, Boris Baidan debutează editorial (Editura „Itinerar”) cu volumul de versuri Invitaţie la melancolie, conţinând 34 de poezii. Dar n-a fost să fie. L-a ocolit nu numai gloria, dar şi norocul…
A avut un destin tipic basarabean, din 1950 până în 1968 a „locuit” în Siberia, unde a fost deportat. Este perioada cea mai grea din viaţa lui, când a balansat între viaţă şi moarte, perioadă despre care nu se putea vorbi prea multe când Boris Baidan era în viaţă.
Întâmplarea a făcut să ne parvină o scrisoare semnată de Anatolie Kuţenko, locuitor al oraşului Emva din regiunea Komi. Epistola, scrisă într-o perfectă limbă românească, cu veşmântul ei firesc, fiind adresată unui scriitor din aceeaşi generaţie:
„Stimate domnule Aldea-Cuţarov,
Am luat cu deosebită plăcere cunoştinţă de articolul D-voastră din revista Literatura şi arta, despre Boris Baidan. Eu l-am cunoscut în anul 1951, când eram în lagăr la Rakpas (care există şi acum). Eram deţinut, lucram ca ajutor de medic. Dânsul a venit la dispensar. Mi s-a părut ceva cunoscut, familia (numele şi prenumele), căci prietenul tatălui meu, învăţătorul, era Baidan Emilian Cuzmici, din satul Bairamcea, jud.Cetatea Albă. Presupunerile mele s-au adeverit. L-am internat în lazaret (era într-o stare deplorabilăă, picioarele îi erau butucănoase, începutul pelagrei şi consecinţele inaniţiei). După câte am aflat pe urmă (fiindcă am fost transferat în alte locuri), în anul 1954, el a stat în lazaret 6 luni, s-a refăcut, a mai fost lăsat la lucru ca sanitar, cam un an, pe urmă a fost transferat în lagărul din localitatea Jeleznodorojnîi (actualul oraş Emva), unde l-am întâlnit lucrând la bibliotecă. S-a eliberat în anul 1954, a mai rămas un timp în R.A.S.S. Komi ca învăţător, s-a căsătorit, după aceea a plecat în Basarabia la Şaba din jud. Cetatea Albă, unde îi era mama vitregă. Tatăl său a fost ridicat în anul 1944 şi dus în
Siberia, de unde nu s-a mai întors. L-am găsit în anul 1974 în Chişinău, unde locuia cu familia pe str. Tolbuhin nr.12, ap.14 (familia locuieşte şi în prezent acolo). Atunci lucra la Academie.
A murit accidental (a căzut din balcon, et. IV) la 29 iunie 1984. Am trimis în luna mai a.c. un articol despre aceste lucruri (domnului Alexei Marinat), dar nu ştiu nimic de soarta acestui material.
În privinţa actului de naştere, în registrele oficiului de informaţii e trecut anul 1921, ce cred că a fost trecut în documentele din lagăr.
Sunt la curent că a avut familie în Bucureşti – soţie şi copil, au rămas acolo, cu a doua soţie are un băiat şi o fată. A fost arestat în Bucureşti în toamna anului 1944 (acest lucru s-a întâmplat în 1947 – Iu. C.), întâmplător. Mergea un geep (kozlik) cu nişte ofiţeri sovietici, care l-au întrebat într-o papagalicească (româneşte şi ruseşte) unde e cutare sediu, la care el a binevoit să spună, să vorbească în ruseşte, că ştia limba rusă. După aceea nu a mai revenit acasă, seara era la Constanţa, iar dimineaţa în or. Odesa, în beciurile „Smerş”-ului. A fost judecat pentru trădare
de patrie (care patrie, căci nu a fost niciodată cetăţean al U.R.S.S.), la zece ani, cinci ani exil şi trei ani pierdere de drepturi.
Am vrut să-l felicit cu ocazia împlinirii a 800 de ani de la apariţia Slovo o polku Igoreve, dar am aflat că a decedat.
Aş dori să am vreo culegere a poeziilor sale, dacă se găseşte aşa ceva, şi traducerea poemului Slovo o polku Igoreve…"
Referitor la poemul Slovo o polku Igoreve ştim, din cele relatate de Boris Baidan, că el a depus la Editura „Casa Şcolilor" din Bucureşti traducerea
integrală a poemului, însoţind-o cu un comentariu introductiv. Lucrarea urma să fie dată la tipar în perioada 1946–’47. Arestarea traducătorului a zădărnicit, probabil, aceste planuri editoriale.
Boris Baidan se deosebeşte radical de alţi scriitori basarabeni prin dragostea sa pentru studiu. În 1946 a absolvit cursurile pedagogice de limba rusă, cursuri care se ţineau în cadrul Asociaţiei române pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S. Din septembrie 1955 până în octombrie 1957 a fost învăţător de limba engleză în R.A.S.S. Komi, în raionul Usti-Vîmsk. Deci, dacă în România a studiat rusa, apoi în mijlocul Siberiei a fost preocupat de limba engleză.
După revenirea în Moldova, destinul lui pare umbrit de incertitudine.
În 1968 se angajează în calitate de colaborator ştiinţific la Muzeul Literar „D. Cantemir". Din 1972 până în 1982 este redactor la Editura Enciclopedică „Gh.Asachi".
S-a stins din viaţă la 8 mai 1984, fiind înmormântat la Chişinău, fără pompă, căci mulţi dintre colegii lui nici nu bănuiau că, odată cu el, a plecat spre alte tărâmuri un suflet fin, un poet veritabil, un savant veritabil…
