După ce a murit mama..

Eu la grădiniță n-am umblat. Mâncam acolo, după școală, doar după ce a murit mama. N-am fost în taberele pionerești, m-am maturizat foarte repede, fiindcă am rămas fără mamă de la nouă ani. Mă simțeam singur. Era doar tata, deși el s-a căsătorit. Și așa toată viața mi-e dor de mama. Mi-e dor de-o gingășie, de-o atitudine caldă, căci n-am avut. Atunci, ce n-am avut eu, dau la copiii mei, să se simtă ei bine.

Au trecut 60 de ani de când a murit mama. Era foarte frumoasă, îi făceau curte flăcăi pe când aveam șase-șapte ani, iar eu săream la ei la bătaie, să nu se anine de mama. Dar așa a fost să fie, a răcit, a tușit și, ca la țară, spuneau că o să-i treacă. Răceala a trecut în pneumonie și a murit, la 30 de ani.

Părinții Liza și Ion

Mi-aduc aminte de copilărie foarte des, fiindcă-mi plăcea să fiu copil. Mai ales cât a fost mama. Dar cel mai mult am fost dezmierdat de bunica, eu fiind unicul ei nepot. Bunicul îmi ținea lecții pe care le țin minte pân-acum. Locuind pe malul Nistrului, el mă-nvăța să nu arăt cu degetul, că de altfel mă vor împușca transnistrenii. Mai zicea că dacă cineva mă va ofensa, să nu-l iau în seamă. Astfel, respectivul va rămâne cu acele cuvinte la el.

„Prima dragoste a fost un eșec”

Prima dragoste a fost la școală. O chema Aneta. A fost o dragoste copilărească, lungă și frumoasă, o dragoste din tinerețe care se transformă în altceva, au fost patru ani de prietenie.

Eu eram în clasa a noua, ea era de la Lipcani, de la o școală rusă, în clasa a opta. Eu am intrat la conservator și i-am cumpărat rochie când a terminat școala. Ea a dat examenele la universitate, la matematică (învăța foarte bine), dar nu a trecut concursul. Anul următor, a dat examenele la Tiraspol, unde de ea s-a agățat un profesor tânăr. Eu am plecat în armată, iar părinții ei au convins-o să se mărite cu el. Era profesor, cu apartament și cameră în cămin. Așa s-a terminat toată dragostea. Pe urmă ne-am întâlnit, ea a regretat foarte mult, dar asta a fost să fie. Prima dragoste a fost pentru mine un eșec.

Mihai Munteanu, copil

Astăzi, relațiile dintre tineri s-au simplificat, lumea se căsătorește după rezultatele testului ecografic. Noi, în anii de școală, ne îndrăgosteam foarte des, ne scriam scrisori, era altă atitudine. Dacă primeai o scrisoare de la o fată, era ceva serios, era o bombă.

Îmi aduc aminte când am venit la Chișinău și eram student, ne duceam la gară ca să ne sărutăm, pentru că în oraș ne era rușine. Iar la gară ne sărutam ca de rămas bun.

„Dacă nu făceam armată, nu deveneam cântăreț”

Mihai Munteanu, marinar

Am făcut armată într-o școală de marinari, în Kiev. De la început mi-a fost greu. Dar mai apoi am devenit conducătorul artistic și dirijorul unui ansamblu de 120 de marinari și mai mult m-am ocupat de ceea ce trebuia să continui la Conservator. M-au luat la armată când eram în anul doi la Conservator, aveam 18 ani. Am pierdut patru ani din viață, dar în același timp am câștigat. Până la armată, am avut un profesor care nu-mi găsea cheia la voce. Când m-am întors acasă, el plecase și a fost înlocuit de Nicolae Diducenco, care era Diducescu, de fapt. El mi-a pus baza pe care am folosit-o toată viața. Totuși dacă nu făceam armată, nu deveneam cântăreț, fiindcă vechiul profesor mă făcea bariton, ceea ce nu mi se potrivește deloc. Când a venit Diducenco, mi-a spus că eu sunt, de fapt, tenor.

Profesorul din Mihai Munteanu

Chiar dacă la Academie toți se tem de mine, probabil mai mult de numele meu, sunt foarte bun, sensibil și-mi pare rău că din cauza sistemului anapoda, unii copii care au voce nu au fost admiși din cauza notelor de la școală. Eu n-am nevoie de fizicieni și chimiști, ci de cântăreți. Dar este și vina mea, trebuia mai demult să aduc în discuție modificarea modalității de admitere la Academia de Muzică.

Odată cu trecerea timpului am înțeles că cine începe să cânte, nu se poate lăsa. Chiar și la teatru, cei din cor, cărora le-a mai rămas câte un an până la pensie, încă mai visează că o să devină soliști. 

Mihai Munteanu alături de soția sa, Galina

Tata nu mai este

Tata a trăit 96 de ani, bunelul – 98. Și toată lumea zice: „Bă, o să trăiești și tu mulți ani”, iar eu le răspund „ei n-au cântat la Operă, ei au fost mai calmi, mai pământeni”. Tăticul meu se culca când apunea soarele și se trezea când acesta răsărea. El spunea că omul trebuie să activeze atâta timp, cât este soare, iar când trecea trenul de la amiază, mămăliga trebuia să fie pe masă. El m-a învățat să fiu gospodar și responsabil.

Când cineva se plângea de durere de cap, tata îi lua peste picior întrebându-i cum poate să doară un os. Iar cu o săptămână înainte să moară, s-a culcat și a zis „Gata, băieți, s-a terminat”. 

Povață de la Mihai Munteanu

– Mergeau trei frați prin pădure. Într-o groapă, lângă drum, căzuse fericirea. Ea i-a întrebat pe rând ce-și doresc. Primul și-a dorit casă, mașină și vilă, al doilea a cerut corabie la Mallorca. Al treilea a întrebat-o pe fericire: „Dar ție nu-ți trebuie nimic?”. Fericirea l-a rugat s-o scoată din groapă. El a ajutat-o și a plecat, iar fericirea a mers din urma lui.

– Vorbă japoneză: Dacă nu știi și nu știi că nu știi, trebuie să te lecuiești. Dacă nu știi și știi că nu știi, trebuie să înveți. Iar dacă știi și știi că știi, trebuie să devii lider și să duci oamenii după tine.