Şi avea şi de ce, întrucât intelectualii ( cei adevăraţi) nu ştiau ce e frica şi au avut nişte atitudini foarte curajoase în operele lor în care au tras cortina de pe crimele a fel de fel de dictaturi sângeroase. De aceea, securitatea încerca fie să le frângă nasul, fie să-i racoleze şi să-i pună la lucru. Ea căuta să-i transforme în ciripitori, mai ales pe opozanţii sistemului comunist şi, nu de puţine ori, a ştiut câte parale face un intelectual sau altul. După căderea dictaturilor roşii, s-a răsuflat că nenumăraţi foşti puşcăriaşi, disidenţi, scriitori care gândeau liber şi scriau despre orice le trecea prin cap, de fapt, au jucat la mai multe nunţi şi toate organizate de securitate. În România, de exemplu, securitatea a reuşit să le înmoaie cerbicea unor mari scriitori ca Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau Alexandru Paleologu. Unii au recunoscut, iar alţii au fost daţi în gât de către un organism abilitat să se ocupe cu deconspirarea dosarelor. Începutul acestui an, ne-a lăsat din nou cu ochii borţoşi prin dezvăluirea faptului că şi marele prozator optzecist Ion Groşan a fost, de voie, de nevoie, turnător. Ei bine, nu există ziar românesc care să nu pună în discuţie presiunea uriaşă pe care a exercitat-o securitatea asupra intelectualilor ş,i în speţă, a scriitorilor.
Despre rolul nefast al securităţii în viaţa intelectualilor români se discută cu toată gura şi peste tot, sugerându-se astfel că aceasta e una dintre cele mai mari belele ale culturii contemporane româneşti. Faptul că un intelectual sau altul a plecat sau nu nasul a putut avea repercusiuni uriaşe şi asupra operelor lor sau a felului de a fi al acestora. Dar această problemă nu o are numai România, ci şi toate ţările europene post-totalitare, cu excepţia unei singure ţări: Republica Moldova. La noi despre KGB nu se vorbeşte aproape că deloc, oricât am foiletat presa social-politică sau culturală, inclusiv cele mai curajoase reviste sau ziare. Este adevărat că unul dintre ziarele din Chişinău a iniţiat o anchetă printre intelectuali, dar la fel de adevărat e că toţi cei intervievaţi au susţinut cu tărie şi drept ca neamţul că nu au avut nici un contact cu această instituţie care a împânzit toată ţara cu o groază de băi publice de sânge. Până acum, în Republica Moldova nu s-a semnalat nici măcar un singur caz de turnătorie politică sau de represiune, precum nici o pledoarie articulată şi de lungă durată pentru deconspirarea dosarelor, exceptând o piesă de teatru al lui Vladimir Beşleagă, pe care, însă, într-un mod mai mult decât misterios şi inexplicabil niciun teatru nu se grăbeşte s-o monteze.
Şi eu ştiu şi de ce, pentru că pur şi simplu această instituţie coşmarească nu a existat, iar dacă poate a şi fost cândva, atunci probabil că prin anii patruzeci sau cincizeci, dar şi atunci mai degrabă s-a purtat cu intelectualii moldoveni ca şi cu nişte ouă crude, adică blajin şi angelic. Ce mai la deal la vale, ar fi o mare minciună să afirmăm că în Republica Moldova ar fi existat KGB: în Rusia, da, bineînţeles, că a fost, precum şi în România, dar la noi, nu. La noi nu a existat nici KGB-ul, precum nu au fost nici kaghebişti. Dar poate anume de aia că această instituţie represivă de temut nu a existat, nu avem astăzi o mare cultură ca în Polonia sau în Cehia, bunăoară, unde securitatea a fost tare în fălci şi tare şi-a mai făcut de cap. Cine ştie, posibil, dar aşa cum KGB-ul n-a existat, nu există nici vreun răspuns la această întrebare. Dar oare răstimpul sovietic a existat? Mă tem că nu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
