Asta înseamnă că dacă m-am născut în fosta URSS sau în fostul Imperiu Rus am dreptul și, cel puțin conform unor înalți demnitari publici ruși implicați în elaborarea proiectului de lege amintit, privilegiul de a fi rus. Adică posesor de apartenență la statul rus, probabilă prin acte de identitate, supus legilor statului rus și, evident, sancțiunilor pe care legile acestui stat le prevăd pentru încălcări comise pe teritoriul său, zonă exclusivă de jurisdicție a autorității legitime a ansamblului instituțional de guvernare de la Moscova.
Utilizarea instrumentului cetățeniei pentru a-și asigura controlul politic direct asupra realităților politice, economice și sociale din țările vecinătății apropiate, privită drept zonă exclusivă de manifestare a intereselor de factură geopolitică, a fost un instrument pe care Rusia l-a tot ținut în rezervă, păstrându-l pentru o inițializare rapidă, adică pentru vremurile grele.
Rusia a invadat militar Peninsula Crimeea, teritoriu ucrainean, printr-o operațiune de tip blietzkrieg cu utilizarea trupelor speciale din flota Mării Negre, aflate sub conducerea unor ofițeri de carieră ai Direcției Centrale de Informații a Statului Major al Forțelor Armate a Federației Ruse. Cea mai mare fostă republică sovietică, atât sub aspect teritorial, cât și al populației, s-a văzut atacată de pe flancul maritim sudic, iar începând cu luna aprilie, și de pe flancul estic prin crearea a două republici separatiste.
Despre forța de rezistență a Ucrainei în fața Rusiei ne putem da seama având în vedere că până în 2014 administrației de la Moscova i-a fost suficient instrumentul de stimulare a separatismului regional dintr-o fostă republică sovietică pentru a-și atinge scopul strategic: păstrarea respectivului stat în orbita politică a Kremlinului. În cazul anumitor formațiuni statale ex-sovietice, precum este Republica Moldova, a fost suficientă inițierea a două zone de conflict și activarea militară a uneia dintre acestea (Găgăuzia și Transnistria). Acolo unde puterea centrală și centralizatoare a statelor-victimă a fost mai mare, s-a recurs la declanșarea a trei zone efective de conflict și la activarea militară, pe rând, a toate trei, precum este cazul Georgiei (zonele separatiste Abhazia și Osetia de Sud și republica autonomă Adjaria, pe cale de a fi pierdută de georgieni în 2004, însă recuperată rapid prin intervenția decisivă a fostului președinte Mihail Saakașvili).
Doar în cazul statului ucrainean, toate aceste procedee s-au folosit însoțite de invazia militară acoperită dar și directă, cu trupe subordonate direct, pe lanț de comandă, cercurilor militare de la Moscova și care nu se aflau deja pe teritoriul fostelor republici sovietice, nefiind niște reminiscențe ale Imperiului Sovietic și ale blocului politico-militar corespunzător, reprezentat prin Organizația Tratatului de la Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și intrat în colaps în 1989. Astfel, Ucraina este, la modul figurat, și Polonia, Finlanda sau România lui 1939-1940, și Coreea de Nord a anilor 1950-1953, și Republica Moldova sau Georgia lui 1991-1993.
Iar Ucraina rezistă, stopează cu succes ofensiva rusă din august-septembrie 2014, reușind să stabilizeze și să mențină frontul până la intrarea în acțiune a întregului pachet de sancțiuni împotriva Rusiei inițiat și agreat la nivelul UE și NATO, cu participarea Statelor Unite ale Americii.
Cât despre Rusia, aceasta înțelege că are nevoie, măcar în ceasul al doisprezecelea, dacă nu al treisprezecelea, de o creștere a coeziunii interne, atât în teritoriul ei național propriu-zis, cât și în vecinătatea apropiată. Și folosește două instrumente de control pe care le mai are: cetățenia rusă, cu mirajul găsirii unui serviciu bine plătit în domenii precum construcțiile și asistența socială în Moscova și Sankt-Petersburg. Și Biserica Ortodoxă Rusă, cu jurisdicții ecleziastice pe întregul teritoriu al fostului Imperiu Rus destrămat în 1917-1918 pentru ca Imperiul German să-și rezolve problema militară pe frontul estic din Primul Război Mondial.
Acestea sunt motivele pentru care președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, vorbește tot mai insistent, din 2014 încoace, despre așa-zișii lianți sociali (duhovnîe skrepî). Dar pe lângă cei sociali, mai au nevoie, decidenții de la Kremlin, și de lianți ai obedienței față de modelul statal, politic și economic rus, net inferior la toate capitolele celui european, fie central-european sau occidental, și celui american, fie nord-american, fie sud-american. Iar acești lianți nu pot fi dați decât de cetățenie.
Însă tovarășii din varianta 2017 a Biroului Politic, adică anturajul imediat al președintelui Putin, știu și înțeleg perfect că nu mai au mult timp la dispoziție. Motiv pentru care se grăbesc într-o asemenea măsură încât nu-și dau seama că în secolul XXI nu mai merge, în Rusia, cu procedee social-politice de secol XIX, precum cele legate de tentativele de a construi un stat național autentic după model german. Își dau cu stângul în dreptul, spre rușinea întregii lumi civilizate.
În aceste condiții, oare dreptul gliei nu ar însemna, de fapt, pentru noii cetățeni ruși originari din vecinătatea apropiată… o legare de glie?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
