Lume multă, agitaţie, vorbărie, zângănit de tacâmuri… Într-un cuvânt: forfotă mare la sfârşit de zi. După ce făcusem prima comandă, am identificat un locuşor mai dosit al cafenelei, care promitea mai multă intimitate dialogului nostru.
Nimic nu părea să strice mica noastră reuniune, dar îndată ne-am pomenit cu un fel de ploaie peste noi. Nu eram la o terasă sub cerul liber. Un preot sau un omulean deghizat în hainele evlaviei îi binecuvânta pe clienţii localului în numele Domnului, stropindu-i cu un mănunchi de busuioc înmuiat într-o găleată cu agheasmă. După ce rosti „binecuvântarea”, s-a uitat întrebător la noi: nu ne lasă inima să-l răsplătim cu ceva? La vederea acestei scene, eu şi amicele mele am rămas perplexe, cu bucata de pizza înmuiată cu apă. Niciuna dintre noi nu s-a grăbit să achite nota „preafericitului”. Fiecare l-a ocolit cu privirea în timpul cât a zăbovit în preajmă. După ce piosul dispăru, l-am întrebat pe ospătar cine i-a permis să intre. A dat din cap că nu ştie.
Acum, mă întreb: de ce deseori unii preoţi apar în postura de cerşetori şi nu de filantropi? Cred că înaltele noastre feţe bisericeşti ar trebui să se lepede de asemenea „făţarnici ca mormintele văruite”…
