La Riga nu a fost nici „Ialta” şi nici „Ribbentrop-Molotov”

PEV este un format ce cuprinde Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Armenia, Georgia, Azerbaidjan. Scopul înfiinţării PEV a fost întărirea securităţii şi stabilităţii precum şi apropierea politică şi economică între UE şi statele din PEV.

La înfiinţarea PEV s-a spus clar că acesta nu este un instrument ce vizează extinderea UE. Cu toate acestea, unele state UE au început să vorbească deschis despre integrarea europeană a vecinilor ex-sovietici. Unii dintre aceştia, la rândul lor, au început să afirme acelaşi lucru. Declaraţia finală a summit-ului de la Riga, în mod previzibil, a pus punctul pe „i”, omiţând referirile la posibilitatea extinderii UE cu statele interesate din PEV.

Culpabilizarea Europei

După ce, în urmă cu cîteva luni, reprezentanţi ai UE au început să dea de înţeles că la Riga nu se va acorda „perspectiva extinderii”, în statele din PEV cu veleităţi de aderare, dar şi state UE cum ar fi Polonia, România, ţările baltice, a început o adevărată campanie de PR la adresa Comisiei Europene şi a unor state membre UE (SMUE) din Vest, în principal Germania, campanie menită să determine inserarea în Declaraţia de la Riga a posibilităţii aderării la UE a statelor din PEV.

Ziarişti, analişti politici, ONG-iştii din unele state UE, care spun ceea ce nu pot spune diplomaţii şi guvernele în mod deschis, s-au au lansat critici vehemente la adresa Uniunii Europene. În ajunul summit-ului de la Riga în presa din state UE ca România precum şi din state PEV, abunda de titluri de genul că summit-ul de la Riga este o „nouă Ialta” şi că UE a cedat în faţa presiunilor Rusiei. La o conferinţă despre Summit-ul de la Riga, un oengist român acuza Franţa şi Germania de „laşitate” chiar în faţa ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti ai statelor PEV, prezenţi la conferinţa respectivă, în timp ce politicienii români aflaţi de faţă zâmbeau admirativ la oengistul respectiv care „îşi permite să spună lucrurilor pe nume”.

Balticii, românii sau polonezii, deşi ştiau că nu se va acorda perspectiva de aderare statelor PEV, s-au erijat în „poliţistul bun”, împingând astfel Germania şi alte state care nu au dorit menţionarea perspectivei aderării esticilor în Declaraţia de la Riga în ipostaza de „poliţist rău”.

Principala linie de mesaj a acestei campanii este aceea că UE este insensibilă la aspiraţiile legitime ale esticilor. Atât din laşitate în faţa agresivităţii ruseşti, cât şi din interes comercial, UE ar fi trântit uşa în nas statelor din PEV, refuzând să ofere acestora perspectiva de aderare, pentru a da astfel satisfacţie Rusiei. S-au promovat diferite stereotipuri, de genul falselor comparaţii istorice, ce ar ilustra dispoziţia Ocidentului cinic de a-i „vinde” pe sărmanii estici. PrudenţaUE de a face promisiuni fără acoperire privind aderarea statelor din PEV a fost comparat cu „trădarea” de la Ialta, conferinţa din 1945, când SUA, URSS şi Marea Britanie au discutat ordinea post-belică. Unul dintre stereotipuri a fost comparaţia opririi extinderii UE cu Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, când Germania şi URSS au hotărât să împartă între ele Europa de Răsărit.

Geopolitica – obsesia care bântuie fosta URSS

Geopolitica este o abordare a relaţiilor internaţionale, văzute prin perspectiva impactului pe care geografia îl are asupra acestora. În Occident această teorie este văzută ca o pseudo-ştiinţă, ce nu are legătură cu teoria relaţiilor internaţionale din secolul XXI, caracterizate de globalizare. În fosta URSS, însă, geopolitica a devenit o adevărată religie, şi este văzută ca un joc de şah în care Occidentul îşi mută pionii tot mai aproape de Rusia. La Riga, ca argument suprem pentru a primi perspectiva aderării, preşedintele georgian Ghiorghi Margvelaşvili a făcut recurs tot la geopolitică, spunând că prin ţara sa trec conductele cu gaz şi petrol caspic, vitale pentru securitatea energetică a UE. Numai că, dacă acestea ar fi criterii de aderare, UE ar fi absorbit de mult Maroc şi Egipt, care controlează Strâmtoarea Gibraltar, respectiv Canalul de Suez.

Rusia a perceput fondarea PEV în termenii geopoliticii, ca pe o extindere în dauna sa a „Imperiului Occidental”. În consecinţă Rusia a hotărât să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva PEV, inclusiv prin anexarea Crimeei şi dezlănţuirea războiului din estul Ucrainei. Uniunea Europeană, la rândul său, a declarat constant că PEV nu este îndreptat împotriva Rusiei şi că nu există niciun fel de confruntare sau concurenţă între UE şi Rusia privind statele din PEV şi au pus în vedere aceste lucruri şi partenerilor estici. Numai că aceştia, fiind tot nişte ex-sovietici la fel ca şi ruşii, au privit problema tot în termeni geopolitici, şi nu numai din cauza mentalităţii comune, ci şi pentru că această abordare îi avantaja.

La Chişinău şi Kiev UE a fost privită tot ca un imperiu care vrea să se extindă aidoma Rusiei. Aşadar, dacă „Imperiul Vestic” tot vrea să-i înghită, atunci de ce se mai împiedică de ceea ce esticii cred că ar fi „ipocrizii”, gen supremaţia legii, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei? Să-i lase să adere şi mai vedem după aceea cu reformele. Cam asta e abordarea „geopolitică” a statelor din PEV.

Începând cu anul 2013 politicienii „pro-europeni” din Republica Moldova au acţionat cu cinism în această logică. Au făcut privatizările frauduloase de la Banca de Economii şi Aeroportul Internaţional Chişinău, au spălat prin băncile lor 20 miliarde dolari veniţi din Rusia, au furat miliardul de euro de la BEM şi au subordonat politic justiţia, fiind sincer convinşi că „UE nu are ce să le facă”. Ei credeau că „imperiul vestic” nu-şi va permite luxul de a-i „ceda” celuilalt imperiu, cel de la Răsărit, din cauza unor asemenea amănunte nesemnificative. Aşa că UE se va preface că nu vede ilegalităţile lor.

O asemenea gândire greşită a afectat grav disponibilitatea esticilor de a face reforme. „Gândirea” geopolitică i-a făcut pe estici să nu îşi însuşească solicitările UE privind reformele şi să nu se conformeze insistenţelor de-a dreptul disperate ale UE de a nu mai prezenta PEV ca pe un avanpost antirusesc. La Riga, premierul ucrainean Iaţeniuk a îndemnat UE să continue extinderea, folosind însă argumente inacceptabile pentru europeni: „Trebuie să acţionaţi în mod îndrăzneţ şi înţelept. Nu vă temeţi de Rusia. Rusia trebuie să se teamă de voi, de noi toţi. Nu vă temeţi de cuvântul „extindere”. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai puternici”. Fără îndoială că reprezentanţii UE s-au luat cu mâinile de cap şi s-au uitat la Iaţeniuk ca la un elefant aflat în magazinul de porţelanuri. Preşedintele georgian Margvelaşvili a acuzat aproape făţiş UE că nu dă curs solicitărilor sale privind liberalizarea regimului de vize tot din complezenţă faţă de Rusia: „Dacă eşuăm în a obţine progrese la probleme precum cea a vizelor, va trebui să acceptăm o logică absurdă care vrea să spună că a facilita vizita unui turist georgian la Paris reprezintă o ameninţare pentru Rusia”

Ce mai vor? Au avut dintotdeauna perspectiva extinderii

Lamentaţiile esticilor că au fost privaţi de perspectiva extinderii, sau mai grav, că astfel ar fi fost abandonaţi Rusiei nu au niciun temei. Soarta lor depinde de ei înşişi, nu de cine ştie ce înţelegeri ascunse ale marilor puteri. În tratatele europene este scris foarte clar că orice stat aflat pe continentul european are dreptul de a adera la UE. Deci şi Republica Moldova şi Ucraina. Această prevedere a fost activată cu ocazia respingerii cererii de aderare la UE a Regatului Maroc. Prevederea nu avea şi alte precizări când a fost introdusă în tratatele europene, pentru că de cealaltă parte a Cortinei de Fier statele europene erau democratice, iar diferenţele de dezvoltare social-economică dintre statele occidentale erau mult mai mici decât cele existente în prezent între statele UE şi cele din PEV. După căderea Zidului Berlinului şi dezmembrarea URSS, au apărut şi alte state care ar fi putut dori aderarea la UE, aşa că au fost introduse „Criteriile de la Copenhaga”, îndeplinirea acestora fiind o condiţie obligatorie în vederea aderării. Acestea sunt pe scurt stabilitatea instituţiilor chemate să apere domnia legii şi drepturile omului; existenţa unei economii de piaţă funcţionale; capacitatea de a îndeplini obligaţiile de stat membru inclusiv în vederea aderării scopurilor politice şi economice şi la uniunea monetară.

Dacă statele din PEV ar îndeplini Criteriile de la Copenhaga aderarea lor la UE ar fi fost doar o problemă de timp, adică nu „dacă”, ci „Când”? UE are toate motivele să se extindă, dar nu oricum şi nu cu oricine. Statele PEV în mod deliberat nu doresc să facă eforturi pentru îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga pentru că aceasta ar submina baza politico-economiă a clanurilor conducătoare. În cazul Republicii Moldova, îndeplinirea primului criteriu ar însemna ca oligarhii aflaţi la butoane să renunţe la Justiţie ca pârghie de putere, ceea ce ar fi inacceptabil pentru ei. În ce priveşte primul criteriu, pretenţiile Republicii Moldova sunt de-a dreptul ridicole. La 20 de ani de la aderarea la Consiliul Europei se află încă sub monitorizarea post-aderare, ceea ce este incompatibil cu aderarea la UE. Dacă în ultimii 20 de ani Republica Moldova nu a făcut mare lucru în domeniul Justiţiei şi drepturilor omului, ce garanţie este că va progresa în această direcţie în următorii 20 de ani?

Iar statele oligarhice nu au ce căuta în UE. În Republica Moldova şi Ucraina o mână de oligarhi deţin toată puterea politică, economică, justiţia şi mass-media. Aşa ceva este inacceptabil. Asemenea state nu există în lumea civilizată.

Faptul că li s-ar fi spus sau nu esticilor la Riga că „au perspectivă europeană” nu are nicio relevanţă. Pot rămâne doar cu perspectiva, dacă nu fac ce trebuie. Turcia are „perspectivă europeană” din 1960. Şi Bosnia-Herţegovina are posibilitatea de a adera la UE, menţionată în Tratatul de Asociere şi Stabilizare. Aşa, şi? Când va adera Bosnia? De fapt, primirea „perspectivei europene”, o noţiune abstractă, ce nu garantează aderarea în lipsa reformelor.

Aderarea la UE fără umbrela NATO este exclusă

Este o evidenţă că toate statele foste comuniste care au devenit membre UE sunt şi membre NATO. De fapt aderarea la NATO şi UE se face concomitent, pentru că înseamnă aderarea la comunitatea occidentală. Nu se poate adera la UE, fără a adera la NATO, după cum un stat post-comunist nu poate deveni membru al alianţei nord-atlantice fără a deveni şi membru UE. Polonia, Cehia, Ungaria, au fost invitate să adere la NATO pe 8-9 iulie 1997, la summit-ul de la Madrid. Peste doar câteva luni, la Consiliul European din Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997, aceleaşi state au fost invitate oficial să adere la UE. România, la rândul ei, a fost invitată să adere la UE cu ocazia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999. La summit-ul NATO de la Praga, din 2002, România a fost invitată să adere şi la alianţa nord-atlantică, alături de statele baltice, Slovenia şi Slovacia. Un stat nu poate aparţine „pe jumătate” comunităţii occidentale, aşa cum o femeie nu poate fi „pe jumătate” gravidă.

Reprezentanţii UE au făcut în mai multe rânduri precizarea că prin acordurile de asociere semnate cu statele PEV acestea nu sunt obligate să facă o alegere între Est şi Vest. Esticii grăbit să se bucure că „nu sunt puşi să aleagă” şi că vor putea juca în continuare rolul mielului blând, care suge de la două oi. De fapt ar fi trebuit să se întristeze. Din moment ce UE le-a spus că pot sluji „şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”, înseamnă că apreciază că statele PEV pregătite pentru integrrea europeană, şi atunci nici nu e o problemă dacă nu aderă la NATO.

După victoria partidelor „pro-europene” la alegerile din 2009 împotriva Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi formarea guvernului Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) la 11.09.2009, în Occident a fost un mare entuziasm. În acest context, la 22.10.2009, Joe Bidden, vicepreşedintele SUA s-a întâlnit la Bucureşti cu preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu. La ieşirea de la întrevedere, Bidden a declarat presei că „speră să întâmpine Republica Moldova în structurile euro-atlantice”.

A fost o declaraţie istorică, ce a transmis două mesaje importante:

1. SUA au informat oficial că există doar „structuri euro-atlantice” şi nimic altceva. Aderarea la UE fără apartenenţa concomitentă la NATO este exclusă.
2. SUA, fie ca urmare a propriilor evaluări, fie datorită insistenţelor părţii române, au arătat că apreciază Republica Moldova drept un candidat viabil pentru UE şi NATO.
La Chişinău urechile au fost însă înfundate, nimeni nu a dorit să ia act de acest eveniment care ar fi putut fi crucial pentru Republica Moldova.

Ba mai mult, drept recunoştinţă pentru eforturile României, guvernanţii moldoveni au semnat cu Ucraina pe furiş, tot în octombrie 2010, Acordul privind protecţia minorităţilor. Republica Moldova nu are niciun fel de minorităţi în Ucraina, iar acordul respectiv este menit să distrugă identitatea naţională a românilor bucovineni şi să le impună identitatea sovietică de „moldoveni”. Amintim că doar în Transnistria şi Ucraina se mai studiază în învăţământ „limba moldovenească”.

În faţa reacţiei furioase a Bucureştiului, Chişinăul a dat înapoi şi nu a ratificat nici asăzi, după cinci ani, acordul respectiv. În relaţia bilaterală, ratificarea acordului despre „protecţia” minorităţilor ar trebui să fie linie roşie pentru România, iar trecerea acesteia de către Chişinău ar trebui să se soldeze cu îngheţarea automată a relaţiilor bilaterale.

În iunie 2011 a venit la Chişinău senatorul american John McCain, vocea opoziţiei republicane în politica externă. Dacă în Senat McCain este un critic acerb al Administraţiei Obama, în străinătate acţionează strict în înţelegere cu Departamentul de Stat, şi cine crede altceva, atungi nu înţelege politica americană. Cu ocazia vizitei, McCain a declarat despre Executivul de la Chişinău că “Acest Guvern se află pe calea integrării euro-atlantice şi a unei relaţii mai bune cu Statele Unite”.

Un discurs identic cu al vicepreşedintelui Joe Bidden, despre „integrarea euro-atlantică” a Republicii Moldova. În acel moment SUA mai luau în serios aspiraţiile occidentale ale Republicii Moldova. După aceea însă, nu s-a mai întâmplat nimic. Trenul a plecat din gară.

Acum la Chişinău se urmăreşte adoptarea unei legi privind „consolidarea neutralităţii”, cu alte cuvinte consolidarea statutului e protectorat militar al Federaţiei Ruse, statut care nu are nicio legătură cu apartenenţa la comunitatea ocidentală.

Germania este pilonul principal al UE şi al trupelor NATO din Europa

Referirile la Pactul Ribbentrop-Molotov sunt incorecte şi deosebit de ofensatoare, pentru că identifică Republica Federală Germania, cea mai mare democraţie de pe continent, cu Reichul nazist al lui Hitler şi mistifică şi poziţia politică a Germaniei, ca cel mai mare stat din UE, în privinţa relaţiei cu statele PEV.

În ce priveşte relaţia cu Federaţia Rusă, Germania a fost solidară cu celelalte state europene şi a fost de acord cu sancţiunile impuse Rusiei, chiar dacă acestea au adus mari daune economiei germane.

Germania, mai ponderată în vorbe, nu a fost mai puţin radicală în fapte decât statele baltice, cu deosebirea că acestea mai sunt şi consumatoare de securitate. Balticii solicită transferarea pe teritoriul lor de efective masive ale trupelor NATO ca să le apere. Germania nu a cerut nimic de la nimeni, în schimb este furnizor de securitate. „Contingency Plan”, planul de urgenţă al NATO în caz de activare a articolului 5, adică de război cu Rusia, prevede că trupele germane vor participa la apărarea statelor baltice alături de anglo-americani şi polonezi. Planul, codificat „Eagle Guardian”, este o extensie a planului de apărare al Poloniei, la insistenţele balticilor, care au început să se teamă de ruşi după războiul din Georgia.

De altfel cea mai mare bază militară americană din Europa este la Rammstein, în Germania, iar pe aeroportul german Buchel staţionează bombardierele nucleare americane. Tot la spitalul militar din Germania sunt internaţii şi răniţii români de pe teatre de operaţiuni ca Afganistan sau Irak. A vorbi de NATO în Europa fără Germania nu are sens.

Relansarea mult aşteptată a relaţiei bilaterale româno-germane are premise favorabile după alegerea în funcţie a preşedintelui Iohannis şi după desemnarea ca ambasador la Berlin a unei personalităţi de talia lui Emil Hurezeanu. În plan european, relaţia cu Germania şi poziţionarea ca stat membru UE solidar şi previzibil ar trebui să fie priorităţi de la care România să nu se lase distrasă.

Berlinul are uşile închise pentru politicienii de la Chişinău

Germania a fost întotdeauna o susţinătoare a PEV, pe care Polonia şi Suedia l-au fondat numai cu aprobarea şi sprijinul său. O parte însemnată din fondurile europene primite de statele din PEV sunt de fapt banii contribuabilului german, din moment ce Germania este cel mai mare contributor la bugetul comunitar. Cancelarul Angela Merkel a venit în vizită la Chişinău tocmai pentru a-şi „marca” teritoriul, pentru a arăta Rusiei că nu are niciun drept să intervină în relaţia dintre UE şi statele PEV. Dintre statele PEV, Republica Moldova nu s-a arătat la înălţimea sprijinului german. Vizita cancelarului german a fost precedată de o campanie de presă menită să discrediteze evenimentul, tema principală fiind că Angela Merkel vine la Chişinău „să impună federalizarea ţării”, se subînţelege în favoarea Federaţiei Ruse. Aceste alegaţiuni îşi aveau originea în „telegrama Flor”, o informare anterioară a ambasadorului moldovean de la Berlin despre discuţia purtată cu diplomatul german Patricia Flor privind reintegrarea cu regiunea transnistreană. Ar trebui ca Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene de la Chişinău (MAEIE), proprietarul telegramei, precum şi Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) care asigură comunicarea cifrată între ambasade şi Chişinău să povestească cum şi de ce un document clasificat a ajuns în presă.

Angela Merkel a insistat ca după alegerile din 30.11.2014 să se instaleze la Chişinău o coaliţie pro-europeană, ceea ce înseamnă că i-a păsat de parcursul european al Republicii Moldova. Prin oamenii săi de încredere, Christoph Heusgen, consilierul de securitate şi Elmar Brok, veteranul cu 30 de ani petrecuţi în Parlamentul European (PE), cancelarul german a transmis la Chişinău sugestia sa privind formarea unei coaliţii cu Iurie Leancă premier şi cu Partidul Liberal (PL) în componenţă. Partidul Democrat (PDM), liderul de facto al coliţiei actuale de la Chişinău, a sfidat-o pe Angela Merkel, refuzând să se întâlnească cu Elmar Brok. Cancelarul german nu dorea decât ca PLDM şi PDM să respecte votul popular. PLDM şi PDM au afirmat în campania electorală că nu vor face coaliţie cu PCRM, dar apoi au refuzat să se alieze cu PL, un partid pro NATO şi UE, aliindu-se în schimb cu comuniştii antioccidentali. Alegătorii votaseră cu totul altceva, adică o coaliţie europeană fără comunişti.

Iurie Leancă a fost al doilea pe lista de candidaţi a PLDM, era premierul în funcţie, iar partidul său dădea de înţeles că îl va nominaliza pentru încă un mandat. În schimb, din partea PLDM aajuns premier un anonim suspectat că şi-a falsificat diplomele de studii, adus tocmai din Azerbaidjan, unde lucra la o multinaţională. PDM, la rândul său, l-a înlocuit din funcţia de preşedinte al Parlamentului pe Igor Corman, binecunoscut în Germania ca fost ambasador la Berlin. Chişinăul a întors spatele Angelei Merkel şi asta s-a simţit. Din ianuarie şi până în prezent, relaţia bilaterală practic nu a mai existat decât în imaginaţia presei pro-guvernamentale de la Chişinău.

O perdea de fum: Abandon occidental, veto rusesc şi „finlandizare”

Afirmaţia că UE ar fi refuzat să ofere perspectivă europeană sau că a renunţat să mai sprijine parcursul european al Republicii Moldova este un neadevăr, mai ales dacă se spune că UE ar face astfel pe placul Rusie. Dimpotrivă, la summit-ul de la Vilnius din noiembrie 2013, presiunile Rusiei asupra Armeniei, care a fost nevoită să adere la Uniunea Vamală şi asupra Ucrainei, care a anunţat că nu mai semnează acordurile cu UE, i-au făcut pe reprezentanţii UE să accelereze parcursul european al Republicii Moldova. Mai precis UE a acceptat să semneze cu Republica Moldova acordurile de asociere şi cel de liber schimb aprofundat şi cuprinzător, deşi acestea trebuiau iniţial doar să fie parafate, dintre care ultimul parafat doar parţial. În primăvara anului 2014, tocmai anexarea Crimeei şi războiul din Donbas au făcut ca UE să accepte în mare grabă liberalizarea regimului de vize pentru Republica Moldova, altfel nici nu s-ar fi pus problema. Reprezentanţii partidelor europene, PPE, PES şi ALDE dar şi ai Germaniei au făcut o ultimă tentativă de a salva cursul european al Republicii Moldova prin solicitarea de a se face o coaliţie europeană după alegeri. Dacă nu erau interesaţi de parcursul european, de ce le-ar mai fi păsat cine conduce Republica Moldova? Nu reprezentanţii UE poartă răspunderea pentru ceea ce au făcut guvernanţii de la Chişinău, de la furtul miliardului de euro la coaliţia parlamentară cu PCRM.

UE şi SUA par mult mai interesate de parcursul european al Republicii Moldova decât guvernanţii acestui stat. Pe 4 martie 2015 s-au prezentat la guvern cu o notă informativă prin care cereau măsuri şi termene concrete privind îndeplinirea angajamentelor asumate de Republica Moldova prin acordurile cu UE. Primele termene erau de 100 zile. Au mai rămas două săptămâni şi guvernul de la Chişinău nu a făcut nimic. UE a anunţat în mai multe rânduri că Rusia nu are niciun cuvânt de spus în relaţia sa cu Republica Moldova şi tocmai de aceea a şi spus că reglementarea diferendului transnistrean nu are legătură cu integrarea europeană, pentru a nu da Rusiei un drept de veto.

În prezent guvernanţii de la Chişinău par să schimbe ordinea priorităţilor. Integrarea europeană trece pe planul doi, deşi cu acest slogan guvernanţii au câştigat alegerile. În schimb, reintegrarea cu Transnistria devine prima prioritate, deşi PLDM şi PDM nu au spus nimic despre aşa ceva în campania electorală. Prin proiectul de lege privind „consolidarea neutralităţii”, care va putea fi votat de PCRM-PDM-PSRM, cu aprobarea tacită sau opoziţia formală a PLDM, Republica Moldova va renunţa la ultimele resturi de suveranitate care i-au mai rămas, va pune de facto cruce peste parcursul european şi va rămâne un protectorat al Federaţiei Ruse. Această perspectivă este cosmetizată de către analişti şi editorialişti ai puterii cu numele de „finlandizare”, adică un statut asemănător celui avut de Finlanda în timpul Războiului Rece, cu păstrarea suveranităţii pe plan intern la schimb cu controlul URSS asupra politicii sale externe. Guvernanţii de la Chişinău mai sunt şi lăudaţi pentru abilitatea lor diplomatică. Chipurile ei ar fi simţit că Vestul i-a lăsat în seama Rusiei şi atunci ar fi găsit ca soluţie „finlandizarea”.

Este doar propagandă. Războiul Rece s-a terminat de un sfert de secol. Premierul finlandez în persoană a declarat că se simte ofensat de folosirea noţiunii de „finlandizare”, pentru că Finlanda nu se află între două lumi, ci este parte integrantă a Occidentului, inclusiv din punct de vedere al apărării.

Finlandezul are dreptate, iar o Republică Moldova aşa-zis „finlandizată” nu ar însemna decât un stat care s-a întors înapoi de unde a plecat, la fel ca păsările eliberate din colivie şi neobişnuite cu libertatea.

Articol semnat de George Scarlat/fumn.eu