Lecţia armeană

Sute de mii de armeni au ieşit pe străzile capitalei Erevan şi în alte oraşe ale Armeniei pentru a cere demisia fostului preşedinte de peste zece ani, Serj Sargsian, din funcţia de prim-ministru, dar şi schimbarea guvernării. Într-o societate foarte similară cu a noastră, apăsată de aceleaşi flageluri, cu o corupţie infiltrată la toate nivelurile administraţiei şi un nivel de trai care forţează sute de mii de cetăţeni să plece din ţară, iată că Armenia dispune, totuşi, de o masă critică protestatară, în stare să ceară şi să obţină schimbări.

După 11 zile de proteste, pe 23 aprilie, Sargsian şi-a dat demisia din funcţia de prim-ministru, în care fusese confirmat de Parlamentul de la Erevan cu o săptămână înainte. Asta după ce au ieșit în stradă aproape 200 de mii de persoane, doar în Erevan, iar la manifestaţiile opoziţiei au început să adere sute de militari. Cu câţiva ani în urmă, Sargsian a obţinut dreptul ca o mare parte a prerogativelor preşedintelui să fie trecute la prim-ministru, acesta din urmă transformându-se în adevăratul conducător al statului. Chiar dacă fostul preşedinte a fost acuzat încă de atunci că îşi pregăteşte astfel rămânerea la putere după expirarea celui de-al doilea mandat prezidenţial, Sargsian s-a grăbit să declare că nu va ocupa funcţia de șef al Executivului după ce nu va mai fi şef de stat. O promisiune pe care şi-a încălcat-o în această lună. Armenii, însă, au demonstrat că nu au de gând să tolereze un asemenea comportament şi au inundat străzile capitalei şi ale oraşelor ţării, cerând plecarea lui Serj Sargsian și a Partidului Republican de la guvernare. Chiar dacă regimul nu a părut iniţial să dea înapoi, având loc chiar lupte de stradă, soldate cu zeci de răniţi, arestarea unor lideri ai opoziţiei a încins spiritele într-o asemenea măsură, încât a devenit clar că, în lipsa unor cedări, situaţia ar fi putut exploda în violenţă. Însă după ce Sargsian şi-a anunţat demisia, negocierile dintre putere şi opoziţie au eşuat, iar aceasta din urmă şi-a mobilizat din nou susţinătorii, care au ieşit în mod repetat în stradă. Manifestaţiile continuă până în prezent, se cer alegeri parlamentare anticipate, iar până atunci – un guvern condus de către opoziţie, care să organizeze scrutinul.

Lupta poporului armean pentru încheierea unei guvernări autoritare şi care, pe plan economic, a însemnat instaurarea stagnării, este departe de a se fi încheiat. Situaţia de la Erevan merită urmărită cu atenţie. Poate că lecţia dată de aceste manifestaţii va fi însuşită şi de cetăţenii noştri. Ar exista, totuși, o diferenţă. Armenii au în prezent o opoziţie puternică, unită, calitativ superioară puterii şi capabilă să guverneze. În cazul nostru, mă îndoiesc că este aşa, cel puțin în prezent. Aproape toţi politicienii care se perindă prin faţa cetăţenilor nu merită nici votul, nici atenţia acestora. Ca să urmăm exemplul armenilor, avem nevoie mai întâi de toate de feţe noi, necompromise. În caz contrar, să ne amintim că am avut şi noi ieşiri în stradă în ultimii ani, care de fiecare dată s-au prăbuşit în decepţie. Sper ca măcar armenii să aibă ceva mai mult noroc.