Limbaj şi scene

De aceea la noi nu „se gustă” romanele despre droguri, romanele cu limbaj frust. Chiar dacă săptămâna trecută poliţia a descins în două baruri din capitală de unde au luat 30 de tineri. 20 din 30 erau drogaţi. Ceilalţi încă nu ştim, sunt analize mai complicate care ne vor confirma în curând dacă ceilalţi 10 au consumat sau nu substanţe interzise. Dar vrem ca literatura să ne vorbească de dragostea de mamă sau de patrie. Fără să mai adaug de subiectivismul ştirilor: un preot prins cu vreo treabă e dat cu nume, biserică şi eventual adresa din buletin, însă nu ni s-a spus care sunt cele două baruri în toaletele cărora s-au găsit duium de narcotice. Evident, ca să nu strice la afacere.

Când arta îţi pune în scenă – la propriu – anomaliile acestei societăţi parcă nu mai ai scuză. Ele nu mai par statistici, devin viaţă. Ne înconjoară şi printr-un acord tacit devenim părtaşi. Aşa e şi spectacolul Casa M regizat de Luminiţa Ţâcu.

Poveşti cutremurătoare despre violenţa în familie. La începutul spectacolului suntem avertizaţi că avem de-a face cu un spectacol document, făcut în baza mărturiilor. Deci echipa are grijă, ne atrage atenţia: ce vă arătăm nu e teribilismul unei echipe tinere de la Foosbook. E realitatea în care trăim.
Cele patru actriţe Snejana Puică, Tatiana Raețcaia, Mihaela Strâmbeanu, Irina Vacarciuc, interpretează extraordinar şi folosesc atât de bine limbajul din satele noastre încât la început în sală poţi auzi şi câteva râsete, chiar dacă textul spune: Aşa grozav om era tata, mai rău ca Voronin! Sau: M-o buhnit cu capu’ de perete de-o răsunat tăt blocu’ (citare aproximativă). Însă Casa M ar trebui văzut în întreaga ţară ca să dea pe faţă cel mai stupid mecanism care menţine şi susţine violenţa domestică: ruşinea. Ruşinea de un divorţ – acceptarea bătăilor şi a abuzurilor asupra săracilor copii; ruşinea de sărăcie – munca „la Italia” sau „la Stambul”; la un moment dat, în textele versificate chiar apare întrebarea: de ce să fie o ruşine că n-ai fereastră?

Un spectacol care ar trebui nu doar văzut, ci luat în serios. Un spectacol de o violenţă psihologică rară şi care, din păcate, nu e rezultatul fanteziei, ci al realităţii. Dar care, culmea, e obligat să avertizeze în anunţuri: „Limbaj şi scene violente”. Însă, oameni buni, acest spectacol, care trebuie să aibă o avertizare asupra limbajului, redă mărturiile conaţionalilor noştri. În felul ăsta nu pot să îmi imaginez altceva, gândindu-mă la atitudinea pudică a structurilor noastre, decât că ar trebui să punem şi la vamă o pancartă pe care să scriem: „Limbaj şi scene violente”.
O luare în serios a unor piese precum Casa M, a unor cărţi care pun aceste probleme; premierea lor şi răspândirea lor în întreaga ţară, ne-ar ajuta să înţelegem mai bine problemele cu care ne confruntăm, să căutăm soluţii. Dar nu, refuzăm. Zâmbim frumos, nu citim romane „de-aşelea”, nu vizionăm teatru „din-aşela”, şi în felul ăsta cel mai trist moment al piesei Casa M rămâne cel în care, rupând din când în când ritmul, una dintre actriţe cântă: „Nime nică n-o văzut / Nime nică n-o făcut”.