Lucruri axiomatic sigure sunt Pământul, Natura, Cosmosul, Universul, fiecare nouă dimineaţă făcându-ne să ne simţim iar siguri că fiinţăm în trecerea timpului.
Dar omul îşi măsoară siguranţa sau nesiguranţa nu atât cu conştiinţa timpului, cât cu lucrurile în care se afirmă propria identitate – că el nu este, pur şi simplu, în timp, ci că este ca valoare în timp. Această calitate i-o poate da omului doar educaţia.
Educaţia bună nu se poate întemeia deci decât pe lucruri sigure – principii si valori, pentru că în atitudinea faţă de cei educaţi partea adultă a omenirii vrea să fie sigură că va fi perpetuată în tot ce are ea mai bun prin generaţia pe care o educă. E legea continuităţii generaţiilor, care face lumea să fie, în esenţă, pozitivă, unitară si armonioasă.
În acest context, dar şi în oricare altul, şi principiile sunt valori, dar le diferenţiem de ultimele nu pentru a ironiza situaţia politică de la noi, ci pentru a evidenţia calitatea principiilor de valori ale valorilor – de valori diriguitoare, în baza cărora sunt (trebuie să fie!) produse, elaborate, create celelalte valori.
Natura, Cosmosul, Universul ne dau legile existentei lor, pe care le cunoaştem drept condiţie a educaţiei pe coordonata fizică (materială).
Principiile nu ne-au fost date decât în forma lor cea mai generală, pe coordonata metafizică (spirituală) – prin religie (legătura omului cu divinitatea), la elaborarea lor participând şi omul: omul-Dumnezeu în cultura orientală (Confucius, Budha, Mahomed), şi Dumnezeu-omul, în cultura occidentală (Iisus Hristos), omului revenindu-i responsabilitatea de a face opţiune pentru propria valoare, deci şi pentru a-şi defini principiile devenirii sale ca valoare în timp prin educaţie.
Principiile sunt deci cele mai sigure lucruri. Chiar dacă nu le cunoaştem sau le ignorăm. Şi depinde de tine, scria C. Noica, să ai un zeu, adică un principiu în care să crezi.
Suntem deci ceea ce suntem datorită principiilor pe care fie le recunoaştem şi le adoptăm, fie le elaborăm şi le promovăm.
M. Vulcănescu menţiona că românul mai întâi îşi stabileşte un principiu şi abia după aceea acţionează, ceea ce, aparent, ne-ar arăta ca oameni a căror valoare ar fi „mintea cea de pe urmă”. În realitate, noi niciodată nu ne-am propus să refacem lumea în care trăim, principiul nostru existenţial fiind înţelegerea lumii pentru a armoniza propria fiinţă, naţională şi individuală, cu principiile ei. Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ba nici chiar mareşalul Antonescu, n-au năzuit cucerirea altor neamuri şi pământuri, ci şi-au apărat fiinţa neamului sau a naţiunii în spaţiul existenţial hotărât de zei. Noi deseori am apărat Europa cu sângele nostru şi cu oamenii noştri de cultură – P. Movilă şi D. Cantemir, M. Eminescu şi S. Haret, C. Brâncuşi şi P. Goma şi cu mulţi, mulţi alţii, deci calitatea de naţiune europeană ne-am meritat-o istoric şi cultural, iată de ce comunitarizarea europeană economică şi politică n-ar trebui să ne distrugă propriile principii existenţiale, comunitar-culturale şi educaţionale, ci doar să ne ofere deschideri către manifestarea mai deplină a propriilor principii.
