Astfel, nu suntem siguri decât de micile adevăruri, reprezentând stări banale de conştiinţă. Adevărul despre noi ca fiinţe umane şi Adevărul despre lumea în care fiinţăm sunt atât de nesigure, încât cei mai mulţi acceptă în mod automat – fără a-şi mai întreba şi conştiinţa, să nu spună adevărul, să-l ocolească, să-l tăinuiască etc., îngrijindu-se doar de învelişul fizic al identităţii lor – pentru a mai exista în efemer şi banal, îşi sacrifică viaţa pentru a putea exista fizic cât mai mult timp – ei, copiii şi nepoţii lor. O identitate spirituală ne preocupă tot mai puţin. Doar puţini dintre noi îşi pun întrebări cu privire la raţiunea existenţei lor, celorlalţi nu prea le pasă de ea. De aceea şi adevărul ar fi undeva la fundul mării, adică ne este inaccesibil, deci nu există, este imposibil chiar.
În consecinţă, şi starea noastră de Bine ne vizitează tot mai rar şi cei mai mulţi oameni consideră că nu fiinţează în starea de Bine, ci în starea de Rău: dominant este Răul şi puţini reuşesc să i se împotrivească, credem noi, adică Răul este sigur, Binele – nu.
Frumosul, care există prin sine şi pentru sine, ar putea fi un lucru sigur, dacă am avea mai mulţi bani să-l cumpărăm, credem noi. Celor mai mulţi dintre noi, mai ales de când citim tot mai puţine cărţi de literatură, frumosul ne apare doar în formă de bijuterii, haine, mobilă, maşini, case şi vile. Bogăţia este frumoasă în sine, iar sărăcia este în sine urâtă, sărăcia este mizerie şi necaz, foame şi boli, conştiinţă de om mic, neînsemnat.
Deşi fiecărui om îi este dat să trăiască şi perioade de adevărat frumos spiritual – bucuriile copilăriei şi dragostea, împlinirea prin muncă şi prin nepoţi, aceste stări de spirit se sting una după alta, deci frumosul nu este un lucru sigur.
Dreptatea este unul dintre cele mai nesigure lucruri. Ea fie că nu există în general, fie că este mai inaccesibilă decât Adevărul. Deşi adevărul nostru este evident, dar pentru că dreptatea-i la fundul mării iar până ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, nu este un adevăr şi pentru ceilalţi oameni, deci în lume nu-i dreptate: are cel care nu munceşte şi este sărac cel care munceşte cel mai mult; este apreciat şi mai bine plătit diletantul şi ipocritul, nu profesionistul cu verticalitate etc.
Libertatea este şi ea un lucru nesigur, căci suntem dependenţi de o mulţime de lucruri şi fiinţe: de natură, societate, guvernanţi şi şefi, rude, prieteni, vecini; de principii, legi, norme şi reguli. Cineva şi ceva mereu ne încurcă să fim liberi, mai puţin ne încurcăm noi înşine, căci noi ne percepem ca fiinţe ce există în baza unui drept imuabil – dreptul natural, de aceea ne revendicăm şi celelalte drepturi, pe care le merităm din plin – mai puţin alţii… Libertatea ca stare de desăvârşire nu-i preocupă decât pe putini dintre noi, iar sloganul ProTv: Gândeste liber! ne pare doar o decoraţie pe sticlă, un afiş publicitar.
Or, acceptăm mutual că valorile fundamentale ale omenirii sunt nişte lucruri nesigure. De ce dar se numesc cum se numesc: valori fundamentale? E sigur că acestea ghidează întreaga omenire sau pentada lor nu reprezintă decât o dorinţă deşartă?
Depinde de tine cum le percepi.
