Nu vreau, Doamne fereşte, să atentez la activitatea asociaţiilor moldovenilor din Italia, dar cel puţin unii dintre şefii acestora au revenit nedumeriţi „în cizmă”. Îngrijorarea lor se rezumă la faptul că la Chişinău n-au fost abordate deloc problemele primordiale ale comunităţii. De exemplu, cea mai simplă dintre toate – a preţului exagerat la biletele la avion spre Italia, care-i împiedică să-şi vadă părinţii bătrâni şi pruncii singuri. Sau cea a bacşişului solicitat de către funcţionarii de stat de la oamenii noştri întorşi din Europa. Situaţia este extrem de gravă, pentru că rudele noastre din Occident realmente nu mai vor să creadă în minciuni, după ce au fost intoxicate ani de zile cu manipulările false ale comuniştilor, care majorau preţurile de trei ori, iar salariile – cu doi-trei lei. Riscul e că, de nu se va ameliora această bizarerie, la alegeri vor ieşi numai moşnegii, alcoolicii şi cei care se lasă prostiţi cu un cârnăcior alterat…
La acest capitol trebuie să cugete partidele din AIE, dacă îşi doresc să rămână la putere, altminteri se vor sinucide în grup. Pentru că, după scrutinul din 2009, PCRM s-a declarat în Italia, prin fraudă, învingător, moldovenii de pe peninsulă nu vor uita niciodată batjocura la care au fost supuşi. Dimpotrivă, eu sunt pregătiţi să dea o ripostă demnă, dar numai în cazul dacă vor fi respectaţi de oponenţii lui Voronin.
Problema mi-a descoperit-o Vasile Gologurschi din Bălţi, pe care l-am întâlnit la Torino. El mi-a spus doar câteva cuvinte, dar cu multe înţelesuri: „Eu asud pentru 50 de euro şi îi admir când îi am în mână – aceştia-s banii munciţi pentru copiii mei. Oricât de patriot aş fi, nu pot să cheltuiesc aceşti bani, munciţi o zi întreagă, ca să mă duc la votare. Democraţii noştri ştiu că nu vom vota comuniştii şi ar trebui să ne asigure transport la secţia de votare, ca să nu luăm bucata de pâine de la gura copiilor…”. Vasile crede că voturile diasporei ar fi putut influenţa radical rezultatele ultimelor alegeri, dacă ar fi existat dorinţă… Din păcate, constată el, toate guvernările de la Chişinău îşi amintesc de ei numai când au nevoie de voturi, dar şi atunci procedează neîndemânatic. Eu nu l-am crezut pe Vasile până când n-am plecat cu el din Torino în satul unde locuieşte. Să ştiţi că distanţa e de jumătate de Moldovă…
Datorită lui, în schimb, m-am întâlnit cu Lenin. Întorcându-mă de la Torino şi trecând prin Parma, l-am vizitat pe Tudor Grosu, cofondatorul Teatrului „Guguţă” din Chişinău. Doctor şi profesor universitar de estetică a teatrului la Bucureşti, el îngrijeşte de un italian bolnav de Parkinson. Mi-a mai adus un argument despre lipsa comuniştilor printre moldovenii din Italia: mi-a lămurit că în localitatea Cavriago zăboveşte un Lenin singur-singurel. Am mers şi eu într-acolo, ca să-l găsesc solitar, în beznă, pe Ilici-ul dracului, care mi l-a omorât pe tata. Era un bust luat ca trofeu de către italieni de la sovietici. Aici există şi o piaţă cu numele lui Lenin, dar e atât de pustie şi moartă, încât m-au cuprins fiorii – nicio floricică, fie şi păcătoasă, nu zace sub el. E doar o singurătate plină de blestem, care-ţi şopteşte subit să fugi şi să nu te mai întorci niciodată.
În aceeaşi seară am părăsit Italia. Noaptea, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu limba însângerată, Lenin îmi vorbea prin somn. Înspăimântat, m-am grăbit spre Madrid…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
