Racla era pregătită pe mărimea lui tata, care încă zăcea pe podea, în camera lui. Gândul că, din clipă în clipă, va fi aburcat în sicriul acela îmi părea un sacrilegiu. Vroiam ca mama să se răzgândească şi să ne lase coşciugul mie şi fratelui meu, ca să ne jucăm în el. De aceea, când l-am văzut pe tata culcat pe albul viselor mele, mi-am dat seama că s-a comis o crimă. I-am spus mamei că tata e viu, însă eram deja în autobuzul acela galben şi ruginit, care duce morţii la Doina şi care te face să urli de tristeţe. Şi sicriul arăta de-acum altfel. Tot mama a avut grijă. Precaută, l-a învelit cu o năframă neagră, ca să ascundă roşul. În raclă neagră, tata era cel mai frumos mort! Prin asta, credeam, comuniştii erau înfrânţi. Îi biruise mâna plăpândă a mamei.
În acelaşi an, m-am dus şi eu la şcoală, în clasa întâi, unde urma să devin octombrel. Pe de o parte, îmi doream să fiu în rând cu ceilalţi, iar pe de altă parte, ştiam că, odată pasul făcut, mă sinucid. Dar eu nu vroiam categoric să mor la şapte ani. Am plâns şi am scâncit ca un laş mititel şi căcăcios înainte de a fi chemat să iau steluţa cu moaca lui Volodea Ulianov, însă sicriul negru m-a ajutat să rezist. Am refuzat şi acum îi mulţumesc pentru curaj omului întins în racla aceea.
Pe urmă, se obişnuia la noi în şcoală, ca semn de jurământ, să te ţii de roşu. Pe orice lucru de culoare roşie (fie un gard, fie o cârpă, fie o pată de pe haină), dacă puneai mâna şi spuneai ceva, erai crezut pe cuvânt. Roşul era blestemul copilăriei mele, dar şi simbolul sacru al copiilor sovietici. Eu nu puteam să mă ating de roşu şi să spun un adevăr, căci iarăşi îmi apărea în faţă aceeaşi raclă roşie, învelită cu negru, în care a adormit fericirea mea. Spun asta, fiindcă tata mi-a fost cel mai dulce, cel mai frumos, cel mai iubit şi mai înţelept dintre toţi. Şi atunci mă ţineam de roşu şi minţeam cu neruşinare. Colegii mei ştiau care e faza şi ne distram. Simţeam că aşa pot să-mi bat joc de Lenin. Într-o zi, m-am apucat cu toată puterea de fusta roşie a unei colege şi am strigat că-l iubesc pe „marele Lenin”. Cineva m-a turnat la direcţiune, dar ce puteau să-mi facă? Să-mi scotă steluţa din piept? N-o aveam… Aşa că mi-au răcnit în faţă vreo şapte învăţători asudaţi. Şi atât. Mojicii de ei m-au încurajat să tot repet până în ziua de azi: mă ţin de roşu că-l iubesc pe Lenin! Acum, cu degetul pe dunga roşie de pe fesul meu, proclam: îl iubesc şi pe Voronin, iubesc bolşevicii şi tot neamul lor ucigaş!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
