Mândria de a fi român (Reflecții pe marginea unei dispute între Lucian Boia și Ioan Aurel Pop)

Pentru noi, cei care am cunoscut tranziția de la scrisul istoric sovietic totalitar spre cel românesc, lucrurile sunt simplu de înțeles. Și în același timp complicat. Atât în stânga Prutului, cât și în dreapta sa, cei care au scris și au predat istoria au avut un examen serios de conștiință și de credibilitate, de multe ori trecut sub tăcere, acceptat de la sine în contextul transformărilor impuse după 1989/1991. Pentru cei din dreapta Prutului lucrurile au stat desigur un pic mai simplu, regimul ceaușist a mai ridicat undeva laba, permițând istoricilor să deschidă gura împotriva Moscovei, atunci când disputele din cadrul blocului comunist cereau argumente istorice pentru legitimitate. Dar și această condiționalitate era umilitoare, pentru că era asemănătoare lanțului de la gât, care îți oferă atâta libertate doar cât de lung este. Pentru cei din stânga Prutului lucrurile au stat mai greu, pentru că dincolo de brașoavele sovietice ale istoriei, ancorate în mitologia popoarelor sovietice „fericite și prietenoase”, pe care era nevoit s-o accepte și s-o pedaleze, au mai trebuit să scrie prostologii despre „poporul moldovenesc secular, prieten de veci cu rușii și ucrainenii”. Mulți dintre cei care scriau atunci astfel de istorie au devenit peste noapte prozeliți ai istoriei românilor, schimbând macazul, preluând flamura românismului, devenind „români de profesie”. Dacă aș numi câțiva dintre ei, cu siguranță s-ar goli spațiul public de la noi de comentatori și analiști, asta fără a mai vorbi de tagma istoricilor, care ar fi văduvită de multe prezențe în general considerate sacro-sancte. Dar nu despre asta vroiam să scriu.

Luna trecută, Chișinăul a fost epicentrul unei dispute istoriografice de proporții în spațiul românesc, lucru care nu poate să nu ne bucure desigur. Alături de faptul că votantul basarabean este atras în disputele electorale românești, care dezvoltă o senzație de integritate a spațiului românesc, alături de miile de studenți și liceeni care pleacă anual la studii în România, unind prin mii de rețele cele două maluri ale Prutului, alături de multe alte aspecte culturale, economice, sociale sau sportive, ce leagă românii din R. Moldova și România, implicarea istoricilor basarabeni în modelarea discursului istoric și istoriografic românesc post-decembrist este una din cele mai importante aspecte în crearea acestei unități românești din punct de vedere spiritual. Contribuția istoricilor basarabeni la edificarea istoriei românilor este una din marile performanțe intelectuale ale perioadei de independență, recunoscută ca atare atât de instituțiile de profil din România (Academia de Științe, universități și institute de istorie), cât și de factorii de decizie de la București, care în dese rânduri au adus recunoștințe istoricilor basarabeni pentru acest fapt. Prin urmare, dacă ar fi să vorbim în termeni de unitate românească, istoricii ar fi cel mai bine integrați, unii chiar mult deasupra celor din România propriu-zisă, iar limbajul istoric este unul identic la București, Iași, Cluj sau Chișinău. Cât de mult contează acest lucru în R. Moldova, mai ales printre minoritari și politicieni, este o altă problemă, despre care de asemenea nu vreau să vorbesc acum.

Din acest considerent, prezența la Chișinău în această vară a unuia din cei mai mari istorici români în viață, Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, nu este în sine un lucru extraordinar, iar acest lucru, cred, ar trebui să ne bucure. Circuitul intelectual între cele două state românești este fluid și firesc, iar prezența intelectualilor români la noi, deși desigur remarcabilă, este în același timp naturală. Cum s-ar duce la Timișoara, Oradea sau Constanța. Doar că greutatea aportului lor intelectual într-o zonă a românismului expusă unor bătălii identitare de secole, interminabile, este mult mai accentuată și mai profund resimțită la Chișinău decât ar fi la Timișoara, Oradea sau Constanța.

Domnul Ioan Pop vine deseori la Chișinău, dar l-am cunoscut și în alte circumstanțe, la Oradea și la Cluj. L-am auzit la Academia de Științe a Moldovei, cu unul din cele mai frumoase discursuri pe care le-am auzit vreodată despre românitatea moldovenilor și lecțiile de istorie și demnitate pe care moldovenii le-au dat spațiului românesc. Prezența sa notabilă și de fiecare dată prietenească, aduce multă valoare și căldură dintr-o zonă a României, care probabil cel mai bine înțelege spiritul Basarabiei. Asta pentru că Ardealul, la fel ca și Basarabia, timp de secole a cunoscut o înstrăinare de ființa românească, dăinuind sub imperii care au pus la grele încercări identitatea românilor din această provincie. Rezistând printr-un miracol, cum spunea chiar Iorga, transilvănenii, mai mult chiar ca basarabenii, au știut să nu se lase îndoiți de trecerea timpului, să nu se lase copleșiți de aparențele unei dominații străine, care părea eternă, și au revenit spectaculos în 1918 în cadrul statului unitar românesc, într-un mod care i-a făcut să se aplece chiar și pe mai marii lumii, ce negociau la Paris dacă Transilvania trebuie recunoscută României sau nu.

Pe 16 iunie Ioan Aurel Pop și-a lansat la Chișinău a doua ediție a lucrării „Istoria, adevărul și miturile”, un volum, care potrivit autorului, este un răspuns științific la încercările de a falsifica Istoria Românilor. În ziua în care și-a lansat la Chișinău acest volum, profesorul Ioan Aurel Pop urma să devină membru al Academiei de Științe a Moldovei, un lucru care mai mult onorează instituția decât omul: este autorul a peste 50 de cărți, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare și volume îngrijite și a peste 300 de studii și articole în volume separate și reviste de specialitate și publicații de cultură; rector al Universității Babeș-Bolyai, membru al Academiei Române, director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, fiind specializat pe istoria medievală, instituții medievale și paleografie latină. O somitate a domeniului, care dă importanță și valoare oricărei atitudini pe care o ia în spațiul academic sau public din România și din afara ei. De această dată, greutatea tirului în acest „răspuns la încercarea de a falsifica Istoria Românilor” a căzut asupra unui alt „greu” din scrierea istorică românească, profesorul Lucian Boia, care activează la Facultatea de Istorie a Universității din București.

Pentru cineva neavizat cu domeniul istoriei și a istoricilor țin să precizez că Lucian Boia și-a adjudecat în timp un rol de „spărgător de mituri” în istoria românilor, printr-un șir de lucrări, dar în mod special prin cartea sa Istorie și mit în conștiința românească, publicată în 1997 (publicată și în engleză în 2001 la Universitatea Centrală Europeană din Budapesta), care devine un moment de răscruce în istoriografia românească de după 1989. Reeditată de șapte ori până acum, cartea lui Boia, la fel ca și personalitatea sa controversată (care vine și ea dintr-un trecut comunist), au polarizat societatea românească, între cei care au considerat-o binevenită și oportună, mai ales pentru faptul că spăla istoriografia românească de păcatele mitologiei istoriografice comuniste, și cei care au văzut în Boia un trădător, care a dat apă la moară multiplilor dușmani externi ai României (mai ales ungurilor, dar și „moldoveniștilor” de la Chișinău) pentru a desconsidera istoria noastră, dar și pentru faptul că a sădit un germene de neîncredere în istoria noastră milenară. Pe scurt, nici o examinare critică a istoriografiei românești nu mersese atât de departe cu deconstrucţia, încât să pună la îndoială interpretări şi concluzii ce păreau de neclintit, ancorate parcă în eternitate: originile, continuitatea, unitatea şi alteritatea românilor erau puse la îndoială, într-o tentativă de demitizare la care nimeni nu mai recursese până la el. Cartea „a prins”, producând o aderență, în special printre tineri, care au văzut în ea o posibilitate de a evada dintr-un spațiu al convenționalității naționaliste, de multe ori obsedante și lipsite de flexibilitate, într-un context al unor schimbări de europenizare și globalizare.

Pentru cei care au criticat-o (sau eventual care încă urmează să o facă) este important să înțeleagă contextul intern și extern al apariției, într-un an în care România se debarasa de o prejudecată a teritorialității și unității istorice, semnând cu Ucraina acordul de recunoaștere a integrității sale teritoriale (o condiție a aderării la NATO și UE), dar și a vânturilor unei reconcilieri istorice în Europa, care ofereau o perspectivă de încredere societății românești în a aborda problemele trecutului.

Nu-l cunosc pe profesorul Boia, l-am văzut o singură dată la București, ascultând într-un colț de sală lucrurile pe care le spuneam despre problema Basarabiei la Universitatea din București. Îi cunosc opera și cred că a avut nevoie de mare curaj să meargă împotriva vântului. Nu este o misiune ușoară. Alții ca el, în alte țări, au plătit mare preț pentru asta. Cum ar fi Victor Suvorov în Rusia sau Ronald Suny în Armenia, considerați indezirabili și excomunicați din țările lor de origine. Am cunoscut în America un istoric turc, care era printre puținii ce recunoștea genocidul armenilor. Auzea prost de o ureche pentru că a fost explodat împreună cu un prieten jurnalist, care de asemenea recunoștea acest lucru și a decedat în deflagrație. Acum s-a refugiat la o universitate americană și are interdicție de a intra în propria țară.

Boia este un moment de maturitate în societatea românească, iar opera sa nu este o dovadă de slăbiciune și rușine, ci de confidență și încredere, de convingere că avem curaj ca națiune să ne demascăm și să regenerăm. Așa cum au făcut germanii, japonezii, francezii, spaniolii sau sud-africanii, angrenați în procese mai serioase de conștiință istorică și existențială. Prin urmare, Boia nu trebuie nici demonizat, nici divinizat. El trebuie citit și înțeles, iar pentru asta e bine că există Ioan Aurel Pop. Scrierea istorică românească avea nevoie de ambii. De Boia pentru a se curăța de balastul excesiv naționalist, care împiedică uneori istoria să devină critică față de ea însăși și față de noi, iar de Pop pentru a ști care sunt limitele acestei deconstrucții, până unde se pot accepta demitizările, pentru a nu cădea în ridicol.