Manipulare prin falsificare (III)

Demonstrasem in episodul precedent ca anul 1359 nu poate fi considerat moment al desprinderii ?arii Moldovei de sub dominatia Ungariei. Diploma regelui Ludovic I de Anjou de la 2 februarie 1365 confirma faptul ruperii reale a relatiilor de vasalitate a ?arii Moldovei cu Regatul Ungariei si aceasta data ar putea fi, eventual, considerata moment a obtinerii independentei politice a celui de-al doilea stat romanesc.

In cele ce urmeaza dorim sa ne referim la agramatismul infiorator care persista, practic, in fiecare pagina a acestui „tratat”. Sunt nevoit sa constat ca o teza de doctor in istorie mai agramata nu mi-a fost dat sa citesc. Chiar in debutul celei de-a doua pagini a primului capitol (pag.15) in doar doua alineate de nici opt randuri, V. Stepaniuc comite o groaza de erori si trisari neinspirate care il descalifica in mod iremediabil. Vom reproduce integral primul alineat de la pag. 15, pentru a-l comenta ceva mai jos: „Recunoasterea internationala a Moldovei, inceputa de Ungaria, devine evidenta dupa 1371, cand, cu ajutorul Papei Grigore al XI-lea si al lui Carol al IV-lea, Imparatul Sfantului Imperiu Roman, la Siret, in detrimentul Ungariei si Poloniei, deschide o episcopie romano-catolica. Avand recunoasterea Sfantului Imperiu Roman, in scurt timp, Moldova isi imbunatateste relatiile cu Polonia, capata autoritate in fata Ungariei.”

In primul rand, n-a existat la acel moment o „recunoastere internationala a Moldovei”, ci o recunoastere de catre regele Ungariei a neputintei sale de a mentine Moldova in calitate de vasal al sau. Apoi, din aceeasi prima fraza nu-i clar cine a solicitat ajutorul pentru infiintarea unei episcopii romano-catolice. V. Stepaniuc trebuia sa indice ca acesta a fost voievodul Latcu, fiul lui Bogdan I, care i-a adresat o cerere, in acest sens, Papei Urban al V-lea.

Alte erori prezente in acest alineat: numele corect al „Sfantului Imperiu Roman” este Sfantul Imperiu Romano-German sau Sfantul Imperiu Roman de origine germana. Numele corect al suveranului acestui stat este Carol al IV-lea de Luxemburg. Infiintarea unei episcopii romano-catolice la Siret nu putea fi „in detrimentul Ungariei si Poloniei”, pentru ca aceasta devenea o oportunitate in plus pentru cele doua tari care impartaseau aceeasi confesiune si care erau intr-o competitie pentru a-si adjudeca dominatia politica asupra ?arii Moldovei. Si aceasta, mai ales, dupa ce Ungaria si Polonia sunt reunite sub aceeasi conducere a regelui Ludovic (1372). Latcu, care a trecut el insusi la catolicism, prin decizia sa de a infiinta o episcopie romano-catolica a cautat sa faca o concesiune celor doua tari vecine, Polonia si Ungaria, dintr-un anume calcul politic, tintind, inainte de toate, stabilirea unor relatii directe cu Vaticanul. In legatura cu aceasta, V. Stepaniuc comite o alta eroare atunci cand atribuie toate meritele Sfantului Imperiu Romano-German, in intermedierea unor relatii favorabile ale Moldovei cu Polonia si Ungaria, ignorand rolul primordial care l-a jucat in acest sens Scaunul papal.

Si urmatorul alineat, alcatuit din doar trei randuri, contine erori din abundenta. Astfel, V. Stepaniuc afirma: „La 1386 Domnia ?arii Moldovei avea anumite relatii (sic!) cu Dmitrii Donskoi – conducator al Statului Rus (Moscoviei)”. Intr-o singura fraza persista cateva erori. Mai intai – titulatura exacta a lui Dmitri Donskoi era cea de „Mare cneaz al Moscovei ( din 1359) si al Vladimirului (din 1363)”, iar statul pe care-l conducea se numea „Marele Cnezat al Moscovei”. Nu-i clar despre ce fel de relatii intre acesta din urma si ?ara Moldovei este vorba – economice, politice, comerciale? De fapt, in cazul dat, V. Stepaniuc triseaza, ca de multe alte ori, intrucat, la acel moment, nu existau careva relatii semnificative intre cele doua tari. In realitate, este vorba despre aflarea, pentru catva timp, la curtea domnului Petru I Musat (1386) a lui Vasili, fiul mai mare al lui D. Donskoi, care scapase de la hoarda tatara, ce-l tinuse ostatic.

Si urmatoarele doua fraze din acelasi alineat contin mai multe gafe monumentale. Citam: „Moldova de acum la 1392 avea recunoasterea Munteniei. In acel an Petru I Musat este rugat sa fie mediator intre Muntenia si Polonia…” (sic!). In cazul dat este vorba despre anul 1389 (dar nu 1392), cand a fost incheiat „Tratatul de prietenie” intre Mircea cel Batran, domnul ?arii Romanesti si Wladislaw al II-lea, regele Poloniei, cu concursul lui Petru I Musat, domnul Moldovei. Si in acest caz, V. Stepaniuc triseaza si, in loc sa precizeze cu ce s-a incheiat acea intermediere, el recurge la puncte de suspensie, de parca ar scrie o lucrare de beletristica. O alta inadvertenta este mentiunea ca Petru I Musat, la 1392, mai era inca domn al ?arii Moldovei, pentru ca pe pagina urmatoare sa se corecteze si sa indice ultimul an de domnie al acestuia – 1391.

(Va urma)

Ion Varta, doctor in istorie