Editura Cartier, revista Contrafort, dar şi foarte mulţi scriitori tineri din Republica Moldova sunt asimilaţi (sau ar trebui să fie) de literatura română contemporană. Cât de importantă e viza aceasta literară care se ridică şi se lasă precum o barieră când nu te-aştepţi?
Dumitru Crudu: Nu ştiu cine spunea că scriitorii buni din Basarabia fac parte din literatura română, iar cei slabi – din literatura moldovenească. Chiar nu ştiu cine, însă e o glumă reuşită. Dincolo însă de natura ei ludică, nu mai cred că am mai putea trasa graniţe între scriitori. Există o singură literatură română care se scrie atât în România, cât şi în Republica Moldova. Din păcate, cea din urmă încă nu e suficient de bine cunoscută sau înţeleasă în România. Sunt foarte mulţi care consideră că cei tineri sunt scriitori buni, şi cei bătrâni sunt patriotarzi, sămănătorişti şi învechiţi. E total fals. Mai corect ar fi să spunem că mulţi dintre scriitorii în vârstă sunt inegali, alături de texte tradiţionaliste sau mesianice având şi o literatură adevărată. Chiar şi Leonida Lari, Grigore Vieru sau Nicolae Dabija sunt inegali. La vedere e doar literatura lor angajată, dar aceşti poeţi au şi o altfel de poezie, o poezie modernistă autentică, mai ales în primele lor volume, o poezie care rămâne şi îi reprezintă, dar cine oare o cunoaşte? Toţi le ştiu doar poeziile tradiţionaliste sau patriotice, adică doar partea mai slabă a creaţiei. Unde mai pui că încă nimeni nu l-a descoperit, în România, pe prozatorul neorealist Vlad Ioviţă. Şi nici despre Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc nu se vorbeşte destul. Sau despre Andrei Ţurcanu şi Anatol Moraru. Sau despre… noii prozatori şi poeţi basarabeni.
(Fragment dintr-un interviu realizat de un cristian, apărut în revista „Observator Cultural” din România)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
