Mântuirea pe ultima sută de metri

Acum câteva săptămâni, o prietenă îmi spunea că, citindu-l pe Beckett, a înţeles din cele scrise că întâmplarea cu tâlharul mântuit pe cruce apare într-o singură Evanghelie, din patru câte sunt. Şi de ce e atât de des evocată, dacă apare într-un singur loc? Într-adevăr, acest episod e descris doar de evanghelistul Luca, medicul curant al Apostolului Pavel, cel care, conform tradiţiei, a fost primul care a pictat-o pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe.

Motivul pentru care această poveste e des pomenită este foarte simplu. Arată, aşa cum Mântuitorul Iisus Hristos a spus în pilde, că cel din ceasul al unsprezecelea e răsplătit ca cel din ceasul întâi. Sau cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia de Paşti: Dumnezeu „unuia plăteşte, altuia dăruieşte”. Pe de altă parte, sunt mult mai multe locuri în Evanghelii, extrem de importante, care nu apar în celelalte. În special în Evanghelia după Ioan: nunta din Cana Galileei cu înmulţirea vinului, discuţia cu Nicodim, spălarea picioarelor la Cina cea de Taină. Apoi, dacă ne uităm în celelalte trei Evanghelii, numite sinoptice (sinopsis – împreună-vedere gr., deoarece sunt foarte asemănătoare), vedem că la Matei se spune despre vedenia pe care a avut-o Iosif, la Marcu se începe direct cu Botezul Domnului, iar la Luca apare Bunavestire, imnul Maicii Domnului rostit la întâlnirea cu Elisaveta – mama Sfântului Ioan Botezătorul, cântarea îngerilor, închinarea păstorilor.

Dacă ne uităm peste aceste momente, care apar o singură dată în Evanghelii, ne dăm seama că toate sunt la fel de importante, iar învăţătura Bisericii insistă pe fiecare în parte. Astfel, întrebarea care se pune e nu de ce se insistă asupra lor, ci de ce apar aceste poveşti singulare în cele patru Evanghelii?

Evangheliile nu au fost scrise pentru a completa canonul biblic, aşa cum ne putem închipui noi. Apostolii au propovăduit Evanghelia (din gr. Vestea bună) pe cale orală, iar scrierea lor a apărut la mai bine de un deceniu de la Învierea Domnului. Au fost scrise atunci când s-a considerat că e o necesitate. De exemplu, Evanghelia după Matei a fost trimisă, sub formă de scrisoare, comunităţii evreilor din Athena, din acest motiv începe cu genealogia pământeană a Mântuitorului şi se fac foarte multe trimiteri la profeţiile din Vechiul Testament. Ca evreii să înţeleagă că Iisus e Mesia cel aşteptat de poporul evreu. Ioan, în schimb, scrie mult mai târziu Evanghelia sa, ca răspuns dat primilor eretici, dochetiştii, care susţineau că Iisus a fost Dumnezeu doar în aparenţă. De aceea Ioan insistă pe întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ca să îi combată. 

Dacă Marcu, Ioan şi Matei scriu mărturisirea lor pentru comunităţi, Luca e singurul care scrie Evanghelia unei singure persoane, aşa cum singur notează chiar la început: „Preaputernice Teofile” (Luca 1; 3). Iar Luca promisese să scrie „cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri”. Aşa se face că Evanghelia scrisă de el vorbeşte pe larg despre Naşterea Mântuitorului, despre cea a lui Ioan Botezătorul, şi fiind foarte atent la detalii, scrie episodul cu tâlharul pe cruce.

În memoria noastră, tâlharul mântuit pe cruce e dovada vie că ne putem mântui indiferent de vârsta sau păcatele noastre. Atenţia pe care o acordăm acestui tâlhar e născută din conştientizarea vieţii noastre păcătoase. Ne îndulcim cu păcatul, dar sperăm şi la mântuire, aşa că tâlharul apare în ochii noştri ca un model. Sperăm ca în ceasul morţii să putem spune ca acesta: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”, iar Iisus să ne răspundă ca aceluia: „Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu mine în rai”.

Sfinţii Părinţi, fiind plini de smerenie, deşi trăiau doar pentru mântuirea lor, au făcut mereu comparaţie între ei şi păcătoşii îndreptaţi, iar rugăciunile lor au rămas în canonul de rugăciune pe care îl citim la împărtăşanie: „Ca pe desfrânata şi pe tâlharul primeşte-mă pe mine întru împărăţia Ta”. Dumnezeu să ne ajute să rostim acestea din smerenie de-a lungul vieţii, şi nu din disperare în momentul obştescului nostru sfârşit!