Marea Britanie: Cum va transforma sfârșitul migrației din UE economia britanică și de ce era libera circulație atât de importantă
Săptămâna trecută a expirat termenul-limită până la care cetățenii UE care trăiesc în Regatul Unit puteau depune cerere de rezidență, fapt ce a stârnit temeri privind soarta celor care nu au depus cererea la timp. Însă aspectul extraordinar îl constituie numărul celor care au depus cerere. Până în martie existau 5,3 milioane de cereri de la aproape 5 milioane de indivizi solicitând statut de „stabilit” ori de „pre-stabilit” (unii au depus câte două cereri). După toate evidențele, de atunci și până acum am asistat la o năvală de ultim moment, notează The Financial Times, potrivit Rador.
Însă în 2019 Biroul [Ministerul] de Interne estima că numărul total al persoanelor eligibile era de numai 3,5 până la 4,1 milioane. Cererile depuse de cetățenii români și bulgari ajunseseră la vreo 918.000, respectiv 284.000 până în martie, or cele mai noi estimări ale numărului lor sunt de 370.000, respectiv 122.000. Poate că unele cereri provin de la rude eligibile sau de la oameni care au părăsit Regatul. Chiar și așa, pare limpede că estimările britanice privind populația și migrația au fost „cu totul inadecvate, cel puțin de la mijlocul anilor 2010”, după cum a scris economistul Jonathan Portes.
Ironia sorții face să aflăm cât de importantă era imigrația din UE pentru Regat abia în momentul în care ne confruntăm cu viața fără ea. Pentru a înțelege cum a transformat era liberei circulații în UE unele segmente ale economiei noastre, cel mai bun exemplu sunt fabricile care ne procesează mâncarea.
Penuria forței de muncă din fabricile alimentare
Acest sector care se bazează masiv pe muncitori din UE nu avea cum să evite problemele, din moment ce noul regim de imigrație post-Brexit al guvernului i-a exclus pe cei mai mulți imigranți slab calificați. Însă pandemia a accelerat penuria, determinând mulți muncitori din UE cu statut de rezident să se repatrieze (nimeni nu știe câți). În sectorul procesării cărnii, unde peste 60% din angajați sunt muncitori din UE, patronii se plâng de o penurie acută de forță de muncă.
Patronii se mai plâng frecvent și de faptul că britanicii evită astfel de locuri de muncă. Dar dacă privim anunțurile de angajare vom înțelege de ce. În fabricile alimentare turele de 12 ore sunt ceva uzual, adesea în program de „patru cu patru”, când muncitorii trebuie să lucreze și ture de zi și ture de noapte. Anunțul unei brutării sună astfel: „Vei munci ziua și noaptea, inclusiv în weekenduri, timp de tură de 12 ore [sic!], după cum urmează: 6-18; 18-6”. Un alt anunț îi avertizează pe amatorii de ture de noapte de 12 ore (plătite cu 9,12 lire pe oră) că „vei munci în picioare pe durata întregii ture”. Multe dintre ele afirmă: „Ți se va cere să fii flexibil pentru a îndeplini cerințele firmei”.
E greu de văzut cum te-ai putea descurca cu un loc de muncă precum acesta, cu program lung și variabil, dacă trebuie să aranjezi din timp unde-ți lași copilul sau, de fapt, dacă ai orice alt fel de responsabilitate în afara muncii. Și chiar și dacă te-ai descurca, există alte slujbe mai puțin solicitante, cu ture mai regulate și cu salariu similar. Însă genul acesta de slujbe din fabricile alimentare era suportabil pentru o anumită categorie de imigranți, cei care vin fără familie și locuiesc împreună. Nick Allen, directorul executiv al Asociației Britanice a Procesatorilor de Carne, spune că acesta e motivul pentru care locurile de muncă au ajuns să evolueze astfel. „Dacă e să fim sinceri, tiparele de muncă au evoluat datorită prezenței forței de muncă non-britanice; principalul lor raționament este să stea trei ani, să câștige o grămadă de bani și apoi să se întoarcă acasă.”
El afirmă că s-a schimbat și locația locurilor de muncă, de la abatoare mai mici răspândite prin toată țara la un număr mult mai mic de abatoare mari în zonele rurale (fiindcă acolo sunt mai ușor de procurat animalele). „Întreaga structură a industriei s-a modificat” de-a lungul deceniilor, a declarat Allen. „A sfârșit într-un tipar specific, și probabil va trebui să se schimbe.”
Allen afirmă că pentru noii angajați salariile au crescut deja: „Văd acum slujbe la nivel de începător cu salarii de 22.000 de lire, când acum doi ani ar fi fost 18.000”. El discută cu membrii despre schimbarea tiparelor de muncă, avertizând însă că nu va fi ușor. Eamon O’Hearn, responsabil al sindicatului GMB, a declarat că are o „oarecare înțelegere” față de patronii din sector, din moment ce afacerile lor se bazează pe profit mic și volum mare și sunt neîncetat strânși cu ușa de puternicele supermarketuri. În Regat prețurile cărnii sunt printre cele mai mici din Europa de Vest. „Cred că nu putem avea o dezbatere sau o evaluare a ce înseamnă echilibrul muncă-viață în comunitățile noastre fără să abordăm subiectul puterii de piață a vânzătorilor cu amănuntul”, a declarat el.
Nu e corect ca patronii să spună că britanicii nu vor accepta în viața lor aceste locuri de muncă. Însă e și naiv să crezi că problemele lor vor dispărea peste noapte doar dacă ar mări salariile și și-ar reduce profitul. În acest sector era liberei circulații a afectat tot, de la ritmul, securitatea și locația muncii până la prețurile cu care am ajuns să ne obișnuim în magazine.
Muncitorii din UE au transformat profund Regatul. Dacă ei nu se vor întoarce, faptul că va trebui să învățăm să trăim fără ei ne va transforma încă o dată.
