Ana Istrati-Grebencea: Totul ce am să vă povestesc eu aici sunt suferinţe grele din frageda copilărie şi cred că mulţi copii au suferit ca mine… Sunt născută în anul 1924 în satul Valea-Hoţului, raionul Ananiev (Nani), fosta RASSM. Numele de familie din moşi-strămoşi a fost Istrati, dar cu veacurile a fost falsificat, ruşii şi ucrainenii schimbându-l în: Eustrat-Evstrati-Evstratiev. (…)
V. B.: Şi când au început nevoile, nenorocirile? Şi de la cine au pornit? Ce îţi aminteşti mai întâi?…
A. I.-G.: Ceea ce-mi aduc aminte mai întâi din viaţa mea a fost prima noastră plecare din satul natal, Valea-Hoţului. (…)
Acasă, tata şi mama vorbeau între ei, judecau: despre Lenin, sovietskaia vlast (puterea sovietică). Mama îl apăra pe Lenin, vroia să fie aşa cum spunea el: iată, şcoli moldoveneşti, iată, toţi copiii se duc la carte, iată, la colhoz vom lucra toţi împreună, vesel… Tatăl meu era la toate împotrivă. (…)
N-a trecut multă vreme şi au dispărut tata, fraţii lui, Vasile şi Ştefan (căsătoriţi) şi ceilalţi doi fraţi, flăcăi: Luca şi Simion. Dimpreună cu dânşii şi bunelul. S-au auzit vorbe o habă de vreme că i-ar fi întâlnit careva pe acolo, că i-ar fi văzut, noi îi aşteptam, dar aşa şi nu s-au mai întors niciunul până în ziua de azi… Atâta ţin minte că l-am zărit pe bunelul mort pe laiţă, la una din rudele lui, dar cum s-a întâmplat, nu ştiu. Au fost nevoi mari: bântuia foametea, represaliile, oamenii erau ridicaţi noaptea din aşternut şi dispăreau fără urme…
(Acest fragment de dialog face parte din cartea lui Vladimir Beşleagă „Destine transnistrene”, Editura „Prut Internaţional”)
