Simplitatea anunţată sugerează, de fapt, numărul restrâns al acordurilor fundamentale care susţin edificiul acestui volum – tristeţile feminine şi transpunerea lor în cuvintele poemului („jocuri tactile”). Atât tematic, cât şi prosodic-muzical, lucrarea se desfăşoară pe baza câtorva teme în aparenţă de extracţie livrescă, dar care, după relecturi, descoperă „reguli personale” ale reflecţiei şi trăirii intense, expuse în cadenţe obsedante de blues. O temă nostalgică, dirijată de ritmul amintirilor, a doua – sacadată, alternând împliniri şi neîmpliniri feminine, dar care va fi îmbogăţită cu sonuri melancolice, confesiuni voalate, mesaje senzuale doar pentru cel care are urechi să audă. A treia temă este maternitatea înregistrată într-un „jurnal” cu specificarea întregii genealogii pe linie maternă („autoportret cu mama”; „irine zenobii marii amintiri dintr-un alt mileniu”), acompaniată cu apogiaturi de iubire nemărginită, până la desfiinţare de sine, faţă de copil. Urmează firesc o a patra temă, interpretată piano, a singurătăţii şi nimicniciei omului în univers (aici contribuie metafora lui Pascal din textul-incipit: „omul nu e decât o trestie, cea mai slabă trestie din natură”), contrapunctată de recunoaşterea privilegiului aceluiaşi om de a fi „o trestie cugetătoare”, care îşi cunoaşte starea de nenorocire. Printre aceştia, poetul are avantajul de a-şi „replia tristeţile” în poem. Dar şi în terenul poeziei nu e simplu, căci „nou nu e nimic totul s-a spus demult”, crizele de creaţie sunt inevitabile, generând „deficit de conotaţii”. „Numărarea viselor” este preferată mărgăritarelor artiste („florilor de vâsc”), tulburătoarea şi haotica „ispitire a originilor” în călătorii spirituale cu itinerare concentrice triumfă asupra armoniei versurilor asemănătoare „fibrelor de bumbac apretat”.
Dar să lăsăm poemul Mariei/„marinei” să vorbească: „când te întorci unde credeai că nu vei reveni vreodată ce lacomă ţi-e inima şi ochii ce adânci încât brădetul e prins în vârtejul nesăţios al retinei lunca florile iarba se scurg şi ele în grotele inimii şi nu-ţi mai rămâne vreo celulă nelocuită de bucuria verzuie de aburul ieşind calm din siret de aerul fraged al verii. (…) aici e cuibul timpului şi al gândurilor eterate aici parfumul de molid îţi umple memoria şi te revezi bătând la poarta palatului în noaptea cu ploaie. amintirile despre tine te refac. nu-ţi mai urăşti ca ieri bunăoară tăcerea spiralată nici liniştea flegmei. eşti apa nerăbdătoare din preajma vrejului de iederă înlănţuind copacul”.
Aliona Grati
