În rezumat, istoria relatată e următoarea: în una din zilele trecute, domnul Crudu și-a depus dosarul pentru o viză de călătorie în România, trecînd cu această ocazie printr-un șir, mai curînd lung, de experiențe măcar negative, dacă nu de-a dreptul traumatice. Am decis să scriu, la rîndul meu, textul de față din două motive.
Înainte de orice pentru a-i prezenta domnului Crudu, în mod public, scuzele mele. O fac în nume propriu, dar și în numele colegilor cu care Dumitru Crudu a intrat în contact la Secția consulară. Sper ca domnul Crudu să aibă mărinimia de a accepta această dovadă a bunei noastre credințe.
În al doilea rînd, pentru beneficiul petentului nostru și al publicului larg, o să-mi iau libertatea de a relua succint nemulțumirile Domnului Crudu.
1. Dificultatea programării telefonice
Domnul Crudu ne spune că a avut nevoie de trei zile pentru a se programa telefonic la serviciul consular dorit. Recunosc: deși a ameliorat situația de acum cîțiva ani, centrul nostru de programări telefonice înfruntă cotidian – cînd mai bine, cînd mai rău – presiunea miilor de solicitanți. Efortul nostru nu e, cred, neglijabil: cei patru operatori programează zilnic circa 700 de solicitanți, dar preiau un număr dublu de apeluri. Îi scutesc pe cititori de menționarea mediei de apeluri preluate în parte de fiecare operator telefonic, e în fond un calcul elementar. Admit fără dificultate că sistemul e perfectibil, dar cred în egală măsură că a telefona (fie și) trei zile la rînd are mai curînd legătură cu numărul mare al solicitanților și cu dorința lor aproape unanimă de a suna în prima parte a zilei, decît cu vreo șicană consulară deliberată.
2. Trei minute de întîrziere
Programat la ora 9, din pricini neimputabile nouă, domnul Crudu ajunge la poarta Secției consulare cu o întîrziere de trei minute. I se comunică faptul că va trebui să aștepte încă o jumătate de oră, pînă la intrarea în curtea instituției a solicitanților programați pentru ora 9.30. E adevărat, această rigoare – să-i spun ”nemțească”? – e neobișnuită și, poate, greu tolerabilă în zona noastră de lume. Pe de altă parte doar acest tip de strictețe, impusă și menținută de la începutul mandatului meu, ne-a permis să creștem – uneori de peste cinci ori – numărul serviciilor consulare prestate, adică al solicitanților serviți. E drept, cu prețul – mare? – plătit recent de domnul Dumitru Crudu.
3. Actele pentru viză
Citind și recitind textul domnului Crudu, am rămas cu impresia, falsă poate, că cea mai mare dificultate pe care a avut-o de înfruntat a fost alcătuirea dosarului de solicitare a vizei. Ne relatează cum și-a cumpărat asigurarea medicală la poarta Secției consulare (și a ratat programarea la ora 9); de asemenea, ne mai povestește cum și-a procurat rezervarea biletului de călătorie înspre România, după o primă tentativă de a depune un dosar incomplet. Psihologic – și chiar moral – înțeleg frustrarea domnului Crudu – atîta hîrțogăraie pentru o simplă viză! Pe de altă parte totuși, nu mă pot împiedica să observ că toată lumea, inclusiv domnul Crudu, ar fi fost scutită de multă bătaie de cap dacă solicitanții de viză ar citi informațiile detaliate de pe site-ul Ambasadei (http://chisinau.mae.ro/node/748) și și-ar pregăti anticipat documentele. Mi-e greu să admit că e vina noastră că domnul Crudu a recurs la expedientul de a-și procura unele documente, în condiții – admit – promiscui, la poarta Secției noastre consulare. În corespondența cu autoritățile de la Chișinău, am deplîns eu însumi activitatea netulburată a acestor negustori și îi mulțumesc domnului Crudu că-mi oferă ocazia să o fac din nou.
4. Impresii, iritări, procese de intenție
Domnul Crudu s-a simțit prost tratat la Secția noastră consulară. Îl cred pe cuvînt și-i mai adresez o dată scuzele mele oficiale. Încerc să fac, totuși, inventarul (parțial al) nemulțumirilor lui Dumitru Crudu, măcar de dragul unei imagini ceva mai prozaice a universului descris, în culori carcerale, de autorul nostru. Gardul Secției consulare e înalt, ne spune domnul Crudu – dar mă întreb dacă, în mod realist, ar putea fi altminteri. Sala destinată vizelor i se pare domnului Crudu că ”seamănă cu o …pușcărie” – o temniță, precizez, fără gardieni și cu ferestre suficient de mari, încît să facă lumina artificială inutilă și peisajul chișinăuean perfect vizibil. Pe domnul Crudu, pe bună dreptate, îl nemulțumește atitudinea ostilă a funcționarilor consulari. Observ totuși că nici atitudinea binevoitoare, sau măcar neutră, nu îi e pe plac – faptul că unul dintre colegii mei citește simplu o listă de nume îi provoacă lui Dumitru Crudu următoarea observație: ”Bine măcar că nu face mișto de numele oamenilor, așa cum făcuse data trecută…sau nu le face apropouri sexuale femeilor.” În fine, faptul că i se primește rezervarea biletului de călătorie în România i se pare domnului Crudu aproape un abuz și îl duce cu gîndul la o complicitate oneroasă între funcționarii noștri și negustorii de documente de la poarta Secției consulare. Nu ar fi fost mai simplu – și mai generos – să fie avansată o altă explicație: că funcționara noastră a decis, totuși, să accepte un document discutabil fiindcă a realizat că are de-a face cu un solicitant de bună credință? Nu cred că, de dragul unui articol încă mai lung, domnul Crudu ar fi preferat să fie încă o dată întors din drum.
5. Morala?
Din întreaga tărășenie, domnului Crudu i se pare că poate extrage următoarea morală: ”cel mai mare dușman al României sunt anume acești funcționari de la consulat.” E o concluzie gravă fiindcă invalidează multe din eforturile făcute de Secția noastră consulară în acești ultimi ani. Dumitru Crudu ajunge la morala de mai sus la capătul unui text lung, sinuos, dramatic pe alocuri. Un prozator mai puțin talentat ar fi descris cazul în termenii, desigur mai banali, de mai jos: ”Un solicitant de viză se prezintă cu întîrziere la Secția consulară a Ambasadei României la Chișinău. Deși a ratat programarea, este totuși admis la ghișeu, unde funcționara constată că dosarul cererii e incomplet. Nu e invitat să se reprogrameze, ci e poftit să se întoarcă în aceeași zi cu dosarul complet. I se acceptă dosarul, ceea ce – paradoxal – stîrnește nemulțumirea solicitantului, care protestează, dar decide să nu depună totuși o plîngere scrisă. În iureșul întîmplării, își pierde certificatul de căsătorie – nu avea nevoie de el pentru viză -, dar funcționarii consulari îl recuperează. Cîteva zile mai tîrziu, citind acest text, solicitantul realizează că nu va primi viza niciodată: cetățenii români nu au nevoie de viză pentru a intra în țara lor.”
Marius Lazurca
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
