Mărturii și fapte șocante dintr-un alt război recent care explică de ce rușii sunt confortabili cu ce se întâmplă acum în Ucraina

Războiul împotriva Ucrainei, declanșat de Putin pe 24 februarie, i-a șocat pe occidentali: cum mai sunt posibile asemenea grozăvii pe continentul european în 2022? De ce sunt atât de cruzi soldații ruși în teritoriile ocupate și, mai ales, cum pot fi rușii de acasă atât de confortabili cu zecile de mii de tineri care mor în Ucraina?

Ceea ce este de neconceput în lumea civilizată, mai obișnuită poate să asocieze cuvântul „război” cu noțiuni precum „economic” sau „cibernetic”, decât cu tancuri și artilerie ce șterg orașe de pe fața pământului, nu e totuși atât de „neconceput” în Rusia sau în Belarus.

„Ce suntem noi? Suntem oameni ai războiului. Întotdeauna, fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel”, scria laureata Premiului Nobel pentru literatură din 2015, Svetlana Aleksievici, în „Fermecați de moarte”, una din cărțile sale despre oamenii din fosta Uniune Sovietică.

Puțini scriitori au reușit să arate lumii cum sunt rușii, așa cum a făcut-o Svetlana Aleksievici. Scriitoarea din Belarus (cu mamă ucraineană) a stat de vorbă cu mii de oameni simpli, cărora le-a consemnat mărturiile în mai multe cărți: despre femeile din ce-al doilea război mondial, despre conflictul din Afganistan, accidentul nuclear de la Cernobîl sau vremurile de confuzie de după destrămarea URSS.

Svetlana Aleksievici a trebuit să fie păzită fizic, în propria locuință, de mai mulți ambasadori UE în 2020, în timpul protestelor din Belarus împotriva președintelui Alexandr Lukașenko, pentru a nu fi ridicată de poliția secretă a dictatorului.

Dar ca să ne întoarcem la șocul produs în ultimele luni de atacul sângeros al Rusiei împotriva Ucrainei, una din cărțile laureatei premiului Nobel explică cam tot ce avem nevoie acum pentru a înțelege cum gândește mare parte din poporul rus.

Este vorba despre „Soldații de zinc”, apărută în 1992, în care Svetlana Aleksievici strânge mărturii ale veteranilor și ale mamelor soldaților morți în războiul purtat de URSS în Afganistan, între 1979 și 1989. Cartea se numește așa după sicriile din zinc în care erau trimiși acasă militarii morți în Afganistan.

Intervenția militară prin care sovieticii au vrut să impună un regim fidel la Kabul s-a soldat cu moartea a cel puțin 15 mii de soldați din URSS și aproximativ două milioane de afgani.

„Unde e marele nostru stat? Eu pentru el am ajuns în 45 până la Berlin.”

Șocante nu sunt doar mărturiile strânse de autoare, ci mai ales evenimentele care au avut loc după publicarea cărții în 1992. Svetlanei Aleksievici a fost acuzată de trădare și lipsă de patriotism în Rusia și Belarus, iar mai multe dintre mamele soldaților morți cu care a stat de vorbă au dat-o în judecată pentru defăimare, lezarea demnității și onoarea persoanei.

„Mamele s-au simțit jignite că fiii lor au fost prezentați exclusiv ca niște ucigași robotizați, fără suflet ca niște bandiți și dependenți de droguri”, potrivit unui articol dintr-un ziar local din Minsk, din 1992.

Ce se întâmplase?

Deși mărturiile fuseseră înregistrate, dar prezentate anonimizate, într-o formă scurtată și accesibilă publicului, sub forma de „povestiri documentare”, societatea nu dorea să citească o carte ce ar fi putut afecta în vreun fel imaginea luptătorului sovietic.

Chiar dacă URSS tocmai se prăbușise, rușii erau convinși că războaiele duse de ei au fost întotdeauna drepte. „Omul cu pușca”, după cum îl numește scriitoarea, nu are cum să greșească.

„Ni s-a insuflat din copilărie, ni s-a întipărit în gene dragostea față de omul cu pușcă. Am crescut de parcă am fi fost în război, chiar și cei născuți la câteva decenii după el. Și vederea noastră este formată în așa fel încât, până în ziua de azi, chiar și după toate crimele comise de diferite versiuni ale CEKA, după detașamentele de baraj și lagărele staliniste, după recentele Baku, Vilnius, Tbilisi, după Kabul și Kandahar, pe omul cu pușca ni-l reprezentăm ca pe soldatul din 45, soldatul Victoriei (…)

Cei mai străluciți gânditori își bat capul cu o încăpățânare de copil cu întrebarea dacă omul are dreptul să omoare animale, în timp ce noi, fără să stăm prea mult pe gânduri sau confecționându-ne în grabă un ideal politic, suntem capabili să justificăm războiul. Dați drumul seara la televizor și veți vedea cu ce entuziasm secret ne ducem eroii la cimitir”, explică Svetlana Aleksievici ce anume s-a întâmplat în acei ani.

Procesul s-a întins până în 1994 și foarte relevante sunt și acuzațiile aduse autoarei „Soldaților de zinc” în sala de tribunal. Iată câteva exemple, așa cum au fost consemnate chiar de Svetlana Aleksievici în cartea sa.

„Din cauza unor mâzgâlitori de hârtie ca dumneavoastră suntem siliți astăzi să ne retragem de pe pozițiile din toată lumea…Polonia am pierdut-o, Germania, Cehoslovacia…O să ajungem să trăim ș ziua când Gorbaciov o să fie judecat pentru toate astea (…) Unde e marele nostru stat? Eu pentru el am ajuns în 45 până la Berlin.”

„URSS a reprezentat o putere și pentru mulți a fost ca un spin în coastă. Nu trebuie să povestesc eu acum unde și cine a plănuit destrămarea țării noastre inclusiv prin intermediul unor trădători bine plătiți din Occident…”

Vi se par cunoscute? Raportarea la Marele Război de Apărare a Patriei, trimiterea la Occidentul care vrea să distrugă Rusia, și așa mai departe. În mod deloc surprinzător, narativele din acea sală de tribunal din Minsk din 1992 sunt promovate și astăzi la televiziunile din Federația Rusă.

De frica unui scandal internațional, tribunalul din Minsk a fost mai degrabă împăciuitor în acest caz și a decis doar ca Svetlana Aleksievici să-și ceară scuze public uneia dintre personajele din carte, iar ziarul care a publicat o parte din mărturiile mamelor și militarilor să dea o dezmințire.

Acum, laureata premiului Nobel a anunțat deja că va scrie o carte și despre războiul din Ucraina(care, deja, după patru luni, a secerat mai multe vieți în rândul militarilor ruși decât cei nouă ani de război din Afganistan). Dar mărturiile strânse în „Soldații de zic” arată de ce ceea ce s-a întâmplat la Bucea, Mariupol sau în alte locuri unde soldații ruși au săvârșit lucruri șocante, nu ar trebui să ne surprindă.

Închei cu câteva fragmente edificatoare din mărturiile unor soldați care au luptat în războiul (pierdut de sovietici) în Afganistan:

„Ce am înțeles acolo? Că binele nu învinge niciodată. Că răul de pe lume nu se împuținează. Că omul e înfricoșător. Dar că natura e frumoasă…Și praful. Tot timpul aveam gura plină de nisip…

Cercetam un sat…Eram împreună cu alt băiat. El deschide la un moment dat cu piciorul o portiță din gardul unei case și se trezește într-o rafală de mitralieră. Nouă gloanțe..În clipe de astea ura îți întunecă mințile…I-am împușcat pe toți din gospodăria aia, până și animalele de pe lângă casă. Drept e că într-un animal ți-e groază să tragi. Ți-e milă.

Pe măgăruși nu i-am lăsat pe ai noștri să-i împuște. Ei ce vină aveau? Purtau la gât niște amulete precum copiii…cu numele lor scrise pe ele…Când am dat foc la holda de porumb pe mine m-a luat așa un sentiment neplăcut, pentru că eu sunt de la țară.

Acolo îți aminteai din viața de dinainte, numai ce era bun în general, copilăria. Cum stăteam întins în iarbă printre clopoței și flori de mușețel..cum coceam la focul de tabără știuleții de porumb și-i mâncam.”(…)

Ce înseamnă să trăiești alături cu războiul, să-ți amintești? Înseamnă că niciodată nu ești singur. Întotdeauna sunteți împreună, tu și el. Noi nu avem prea multe variante: fie uiți și taci, fie o iei razna și începi să strigi în gura mare. A doua posibilitate nu-i pică bine nimănui..Nu numai statului dar nici celor apropiați, oamenilor care-ți sunt dragi. Acum ați venit dumneavoastră..De ce ați venit? Asta nu e ceva omenesc de povestit”

„Ni se spunea că repetăm faptele de vitejie ale soldaților din Marele Război pentru Apărarea Patriei. Cum aș fi putut să mă îndoiesc? Toată viața mi s-a vârât în cap: noi suntem cei mai buni.”

„Era un banc că despre război în țară află numai proprietarii de consignații…după faptul că ai mărfuri noi. Mergeai iarna prin Smolensk-ul nostru și vedeai fetele în haine de blană aduse din Afganistan. Era chiar o modă”.

Sursa: Hotnews.ro