E ziuă. 20 februarie. Am citit știrile pe internet: aproximativ 100 de persoane au fost ucise astăzi pe Maidan, majoritatea murind de la pierderi de sânge și răni. Medicii nu au reușit să ofere asistența necesară pentru răniți, întrucât și aceștia au fost împușcați de lunetiști.

De cinci minute, mă uit la monitor într-o uluire continuă. Poate ochii mei mă mint? …Chiar și ofițerii Germaniei naziste nu au tras în medici…

Țara mea este în foc

Ora 21:00, 20 februarie. Mama mea se uită la televizor și plânge. Sedativele nu o ajută. „Sunt acasă”, am asigurat-o la telefon.
Pentru prima dată în viață am urcat în mașină cu oameni absolut străini. Mergem în Piața Independenței (Maidan)… Dar centrul orașului este plin de viață. Sute de mașini merg spre Maidan – Kievul furnizează întăriri pentru protestanți: produse alimentare fierbinți de casă, medicamente și îmbrăcăminte. Ucrainenilor le pasă atât de mult, încât depozitul cu alimente ocupă o cameră de dimensiunea unei săli de gimnastică din școală.

Intrarea în clădirea Administrației de Stat a orașului Kiev. Mi-am șters picioarele de un tricou cu emblema Partidului Regiunilor, care era întins pe podea. Inima Maidanului este aici: la parter este bucătăria, cantina și centrul medical, iar primul etaj a devenit hotel: manifestanții dorm, stând pe scaune, sau înveliți în pături pe podea.

Mă uit atent la fețele oamenilor din jurul meu: băieții în uniformă fumează la intrare, mirosul parfumului scump al unui macho tatuat pe mâini, care tocmai a trecut pe lângă mine, persistă în aer, un motociclist doarme pe un scaun din hol, un pensionar toarnă ceai fierbinte în pahare de plastic, fetele cu banderole de la Crucea Roșie se grăbesc undeva, golani, intelectuali, oameni puternici… Tot mai mulți oameni vin în fiecare minut… Ei sunt numeroși, diferiți, dar toți au un singur scop comun – libertatea.

„Crema” națiunii ucrainene s-a adunat pe Maidan. Aici sunt cei mai buni dintre cei mai buni.

Mergem pe strada Hrushevskoho – aducem ceai și sandwich-uri la prima linie de baricade. Sunt cetățean neînarmat, liniștit, care are o cască de culoare portocalie pe cap. Avem o securitate bună cu noi – militarii de la Ministerul pentru Situații Excepționale. Lor le-a fost ordonat să tragă în oamenii de pe Maidan, dar ei au refuzat. „Ce îi voi spune fiului meu în zece ani?”, se întreabă un militar.

Ei spun că încă mai există ofițerii care stau pe acoperișul clădirilor. Securitatea de pe Maidan refuză să ne lase să mergem la prima linie de baricade. Dar acolo, în fața noastră, bărbații adevărați se sacrifică în fiecare minut pentru viitorul nostru. Și lor le este foame. Găsim o portiță de scăpare: vom ascunde mâncarea sub acoperișul unei clădiri din apropiere și ne vom deplasa înainte într-un singură linie.

Oamenii sunt bucuroși când ne văd la linia de față, ne îmbrățișăm, ne mulțumim și, totodată, suntem speriați de furtuna următoare. Facem un schimb de glume și împărțim sandwich-urile. Nu văd nicio panică sau teamă pe fețele oamenilor noștri.

Armele acestor oameni curajoși și dedicați sunt bâtele de baseball, „cocktailurile Molotov” și pietrele… Ei se luptă cu mâinile goale. Ei, „teroriștii și extremiștii” se lasă a fi omorâți, astfel încât tu, Europa, și întreaga lume să vă puteți convinge din nou că acesta a fost un protest pașnic în centrul capitalei ucrainene.

Noi, ucrainenii, nu vrem război

Eroii noștri mor din picioare.

Medicii voluntari cântă imnul național al Ucrainei în picioare alături de noi.

Pe prima linie a baricadelor ridicate din pietre și saci de gunoi, un bărbat de 50 de ani se sprijină. Cârjele lui stau în apropiere – el nu are picioare. Un tânăr, fiul său, se află la un metru distanță de el.
– Luați-l de aici, îi zic tânărului.
– Nu pot. El nu vrea să plece, răspunde fiul bărbatului.

Am turnat ceai pentru ei. Vor sta aici toată noaptea, ca și multe alte nopți lungi. Un tată, în apărarea libertății lui, și un fiu care-și veghează tatăl său.

01:00 am. 21 februarie. Suntem cinci. Traversăm Piața Europeană. Nu-i niciun suflet în jur. Pentru prima dată am auzit sunetul tăcerii. Aerul este gros, ca de bumbac, de parcă ar putea fi atins cu mâna. Totul îngheață ca într-un film de groază ieftin: fără explozii de petarde, fără sunetele pietrelor de pavaj zdrobite, fără strigăte „Slavă Ucraina!”. Înfiorător.

Mă uit cu atenție prin ceața nopții și în orbitele moarte ale caselor din apropiere. Visez să întâlnesc ochii unui lunetist și să-l întreb dacă el are o mamă și de ce ea a crescut un astfel de bastard… Și cum se simte atunci când folosește bărbați, femei, medici, jurnaliști și oameni bătrâni neînarmați drept ținte vii?

Preoții citesc rugăciuni de pe scena Maidanului. Lacrimi în ochii oamenilor. Doamne, poate cel puțin în această noapte ne vei auzi? 

Toată noaptea cărăm supă fierbinte, ceai, cafea, biscuiți și sandwich-uri din clădirea Administrației de Stat a Kievului pe strada Hrushevskoho.

În timpul următoarei noastre vizite, unul dintre oamenii de pe baricade ne-a cerut să-i aducem 50 de grame de vodcă. „Am nevoie să mă calmez”, a mărturisit el. Este din Odesa (Ucraina de Sud) și e a cincea zi pe Maidan. El a fost aproape ucis pe 18 februarie când o grenadă a explodat în fața lui. Și în după – amiaza aceleiași zile a fost martor când cinci bărbați au fost uciși. Când m-am întors, tipul nu mai era acolo. Nu îi știu numele. Dar Dumnezeu să te binecuvânteze, cetățean al Ucrainei!

Oamenii află cele mai noi știri de la rudele și prietenii de pe Maidan.
„Armata merge peste oameni”, „Berkutul din Lvov” a refuzat să se supună ordinelor președintelui”, „protestatarii acaparează autoritatea locală în centrele regionale”, ei se informează reciproc despre cele mai recente știri.

Ianukovici a anunțat un alt armistițiu. Dar el nu mai este crezut aici.

Jurnaliștii din Vest cred că ucrainenii mor pentru Uniunea Europeană. Nu-i adevărat! Noi murim în mijlocul unui stat european pentru libertatea și independența Ucrainei. Suntem pe moarte. Și tu păstrezi tăcerea, Europa.

Cu încuviințarea ta și în ochii tăi, noi suntem împușcați de o lună. Și te uiți la sângele demonstranților pașnici și continui să cerșești milă și umanitate de la criminal. Mâinile lui Ianukovici sunt pătate cu sânge până la coate, Tribunalul Internațional îl așteaptă.

07:00 am. 21 februarie. Mă duc acasă, am nevoie de somn pentru trei ore, ca să pot fi pe picioarele mele din nou, pentru a mă duce în Maidan să văd eroii.

…Ucraina este țara eroilor tăcuți

Puterea duce război împotriva noastră. Ea ne aruncă în aer, ne împușcă și ne omoară cu arme militare de pe acoperișuri, ținta fiind inima și capul. Și urcăm direct în iad ca moliile ce zboară către lumină. Neînarmați. Cu pocnitori și „cocktail-uri Molotov”. Cu credință nemărginită în noi înșine. Cu dragoste nemărginită pentru țara noastră.

„Vom câștiga și apoi întreaga țară va sărbători victoria noastră timp de o săptămână”, am auzit vorbind o femeie de pe Maidan.

Vom câștiga

Vom câștiga cu siguranță. Pentru că noi, ucrainenii, suntem neînfricați. 
Ne vom ridica din genunchi. De noi înșine.
Și Tu, Europa, roagă-te pentru Ucraina.

21/02/2014
Tatiana Dolgier (Kiev, Ucraina)

Traducere de Victoria Puiu