Sau, am mai putea spune, Federația Rusă, prin oficinele sale de presă cu pretenții mondiale și discursuri „multipolare”, tulbură apele în momente-cheie, importante pentru evoluția deciziilor statului român. Care decizii, se știe, sunt adoptate și transpuse în viață de Guvernul României. Ca, de altfel, în orice stat al planetei în care funcționează despărțirea puterilor de stat în administrarea centrală, cea care se efectuează din Capitală. Puterea legislativă adoptă legi sau modifică legile deja existente, inclusiv Constituția, Legea supremă a statului. Puterea executivă, reprezentată prin șeful statului și Guvern, implementează prevederile legilor și adoptă politici publice cu efect intern și extern, prin înscrierea perpetuă a statului în raporturi bilaterale, cu alte state, și în relații de parteneriat cu grupuri de state, numite „organizații internaționale” de diferite dimensiuni, profiluri, din care poate face parte ca membru sau la care se poate asocia sau observa.
În orice stat, controlul asupra deciziilor cu impact în raporturile internaționale este deținut de o elită a clasei sale de guvernare și administrație publică. În statele democratice, părți în ansamblul de principii de viață și activitate cunoscut prin sintagma „civilizație occidentală”, această elită nu-și poate permite ocultarea deciziilor ei, adică asigurarea unei linii politice permanente față de alte țări, deoarece vârfurile politicii externe, prin Constituție, ministrul Afacerilor Externe, membru al Guvernului, și șeful statului, adică președintele, în cazul unei republici parlamentare sau semiprezidențiale, nu se pot menține la putere pe termen nelimitat. Ci, fiind politicieni, sunt nevoiți să plece din funcții atunci când le expiră mandatele și nu câștigă alegerile prezidențiale sau parlamentare. În statele nedemocratice, adică în cele dictatoriale, a căror gașcă este condusă de vreo șapte decenii de Federația Rusă, în prezent, și de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cățeaua jigărită, râioasă și turbată care a fătat-o în 1990-1991, într-un travaliu mirositor de praf de pușcă și zeci de confruntări armate și războaie regionale soldate cu zeci de mii de morți și sute de răniți în 1989-1992, politicienii ocupă pentru mai mult timp cele două funcții-cheie pentru elaborarea, implementarea și evaluarea politicii externe.
România politică a mijlocului lunii iunie a Anului Domnului 2017 este una a schimbărilor de funcții la nivel înalt, în urma raporturilor dintre partidele politice care compun coaliția de guvernare din parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat, din această țară membră a Uniunii Europene (UE), a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), și aflată de două decenii într-un parteneriat bilateral strategic de securitate cu Statele Unite ale Americii (SUA), consolidat prin recenta vizită a președintelui României, Klaus Werner Iohannis, la Casa Albă, unde a fost primit de președintele SUA, Donald Trump.
Schimbările politice din România, la nivelul Guvernului, nu sunt o noutate pentru această țară, precum nu sunt ceva neobișnuit, ba chiar niște fapte politice banale, în toate țările democratice.
Aceste schimbări nu privesc Rusia. Cu toate acestea, Rusia, prin presa ei de limbă română, îl sfătuiește pe președintele Iohannis pe cine să numească prim-ministru în locul lui Sorin Grindeanu, actualul prim-ministru, căruia Partidul Social Democrat, aflat la guvernare, i-a retras sprijinul politic. Indiferent de cum se va termina actuala criză politică de la București, Rusia ar trebui să înțeleagă un singur lucru, pe care-l voi exprima cu franchețea atât de îndrăgită de rus atunci când porți o discuție tete-a-tete cu el, și atât de străină Rusiei ca stat, prin intermediul clasei ei politice și servitorilor ei, purtători secunzi și terțiari ai mesajului Rusiei, de luat în seamă prin părțile noastre.
România nu este și nu va fi condusă de Medveput. Cu alte cuvinte, atât statul român, cât și societatea românească, nu vor fi niciodată ținute în prizonierat de un tandem compus din șeful statului și șeful guvernului, „inaugurat” de așa-zisa „democrație suverană” rusească, mult mai infectă decât o încercare timidă de „democrație originală” iliesciană a anilor 1990-1993.
România își va păstra intacte și inalienabile atât Constituția, cât și ordinea constituțională democratică.
În România nu pot fi construite, „moșite” prin influență răsăriteană, rusească, scenarii de tandem politic de tipul Voronin-președintele parlamentului – Greceanîi – președintele statului, scenariul dorit și proiectat de Kremlin, de evoluție politică spre autoritarism și dictatură a Republicii Moldova, în anul 2009, în lunile aprilie-iulie.
Nici măcar frecții la piciorul de lemn precum Dodon-Ceban la Primăria Chișinăului, în 2017, sau Dodon-Batrîncea, ultimul pentru funcția de prim-ministru al Republicii Moldova, în cazul în care partidul lui Dodon va câștiga alegerile parlamentare din decembrie 2018.
Asta chiar dacă asemănarea fizică, facială, dintre Igor Dodon și Vlad Batrîncea este una izbitoare, care te duce cu gândul la un fel de „Electronic, băiatul din geamantan”, varianta politică a anilor 2019-2021, până la expirarea mandatului nepreședintelui, nepoliticianului și mai ales nemoldoveanului, adică trădătorului de Neam și Patrie, cetățeanului român Igor Dodon.
