Argumentul suprem al amicilor mei de la Fulguşor şi Moldova era că toate spectacolele care se joacă la teatrul condus de Sandu Grecu sunt de prost-gust şi i-am crezut. Cum să nu-i cred, dacă amicii mei în păr îmi repetau acelaşi lucru? Nu lipseam din sălile Teatrului Ionesco, Luceafărul sau ale Naţionalului, dar ocoleam clădirea de pe strada Eminescu, fiindcă mi se inoculase ideea că Satiricus ar fi un portdrapel al kitsch-ului; un spaţiu al infernului, unde se întâmplă cele mai îngrozitoare şi mai dezgustătoare chestii; un loc unde se înjură şi de unde valorile estetice au fost izgonite odată şi pentru totdeauna. Până când, într-o bună zi, am urcat scările acestei instituţii. Din proprie iniţiativă şi nesfătuit de nimeni. Nu mai ţin minte de ce am făcut-o. Probabil, ca să-mi omor cele câteva ore libere pe care le aveam la dispoziţie. În seara aia se juca O scrisoare pierdută şi eu mă aşteptam să văd o catastrofă. Dar mare mi-a fost mirarea să descopăr un spectacol foarte bine articulat şi foarte curajos, nu numai din punct de vedere politic, dar şi estetic. Am ieşit din sală răvăşit şi foarte intrigat să văd şi alte spectacole ale teatrului. Nu pot uita nici astăzi cât de emoţionat am plecat după Caligula sau după Cerere în căsătorie sau Made in Moldova. Toate aceste spectacole tulburătoare m-au făcut să cred că Sandu Grecu este un regizor neînţeles şi neagreat de către criticii din Republica Moldova. Ba mai mult decât atât, i-am întâlnit într-o seară pe câţiva prieteni de-ai mei în barul Invidia şi i-am luat la bani mărunţi, şi am trăit un alt şoc, descoperind că aceştia nu văzuseră niciun spectacol al Teatrului Satiricus, dar aceasta nu i-a împiedicat să le critice şi să le declare nişte mari rateuri.
Dacă s-ar face un top al celor mai bune spectacole produse la Chişinău după 2000 şi dacă aş fi şi eu chestionat, aş situa cele două reprezentaţii ale lui Sandu Grecu după piesele lui Josef Mann şi ale lui Cehov pe primele locuri. Caligula este un spectacol foarte bine realizat despre condiţia tragică a artistului căruia nu-i este frică să-i înfrunte pe mai-marii zilei, chiar şi cu riscul de-a pierde totul. Cerere în căsătorie e un spectacol răscolitor despre dramele şi bucuriile mari ale unor oameni mici şi neînsemnaţi. O altă mare izbândă a lui Sandu Grecu este că a resuscitat curiozitatea spectatorilor faţă de dramaturgia contemporană basarabeană, mergând şi aici în răspăr faţă de colegii săi regizori care se şcoliseră la Moscova şi colindaseră Europa şi nu puteau ei să se înjosească montând piese ale scriitorilor de teatru basarabeni. Dar lui Sandu Grecu nu i-a puţit dramaturgia basarabeană şi a pus-o în scenă. După care i-au urmat exemplul şi alţii. Iar astăzi pare de bon ton să găseşti pe afişe şi piese ale dramaturgilor moldoveni.
Iertaţi-mi patetismul, dar, în opinia mea, Sandu Grecu este unul dintre puţinii regizori basarabeni care a evoluat în mod constant, devenind unul dintre cei mai de seamă creatori de teatru din Republica Moldova, spre deosebire de alţi colegi de-ai săi regizori care au început-o foarte bine, dar s-au plafonat în timp.
De câţiva ani încoace, Sandu Grecu mai e şi preşedinte al Uniunii Teatrale din care, practic, nu mai rămăsese decât cenuşă, atunci când a preluat-o. Nu am să trec în revistă toate succesele pe care le-a bifat în această calitate, dar am să amintesc de faptul că a putut reanima Gala UNITEM.
Până la Sandu Grecu, nu am prea văzut cameramani sau oameni cu reportofoane în mâini umblând prin sală, dar, sub conducerea sa, Gala UNITEM a devenit unul dintre cele mai importante evenimente ale vieţii noastre culturale, având impact şi consistenţă şi reuşind să transforme actorii de teatru în nişte vedete şi personalităţi. E mult, e puţin? Nu ştiu. Dar ştiu altceva, că Sandu Grecu e un om-orchestră, fără el Uniunea Teatrală ar redeveni ceea ce a fost, adică o organizaţie leşinată.
Mersi foarte mult, Sandu Grecu!
