În acelaşi timp, Ungheniul e frumos – un orăşel îngrijit, fără mormane de gunoaie aruncate lângă urnele micuţe de tip sovietic, pe care le mai întâlnim în capitală. De când a fost legalizat micul trafic la frontieră, oraşul parcă a căpătat o altă faţă – se vrea european şi chiar depune eforturi pentru aceasta. Dar în timp ce oraşele tind să se dezvolte, moldoveanul rămâne cu aceleaşi probleme: n-are unde se trata, n-are siguranţa unui loc de muncă sau, şi mai grav, moare de foame. De parcă omul şi ţara lui ar fi două lumi care nu se intersectează şi nu se află într-o interdependenţă firească. În aceste condiţii, el caută soluţia în lumea de dinafară… cea din Europa. Europa, în cazul nostru – Iaşiul, a devenit o piaţă de desfacere pentru basarabenii cu buget redus, care aleg să se orienteze tot mai des spre vecinii din Vest. Profitabil sau nu, cu sau fără risc, moldovenii îşi continuă businessul la frontieră.

Săritori la nevoie, moldovenii îţi „vând” chiar în trenul ce turuie spre Europa sfaturi cum să-ţi asiguri afacerea. Astfel şi noi am aflat care este cererea, cui şi unde poţi să-ţi vinzi marfa, cum să fentezi vameşii, care dintre ei sunt mai buni, care mai răi şi cum să intri la europeni… fără bilet.

Cu 120 de lei, te plimbi toată ziua prin Iaşi…

Businessul de frontieră nu este o noutate. Acesta nu a devenit un fenomen peste noapte nici la hotarul dintre România şi R. Moldova. Afacerile, dacă putem să le zicem aşa, din cauza venitului modest, se trag de multă vreme. Avantajul este că lucrurile se încadrează acum mai mult în albia legii.

Aşadar, ne îndreptăm spre Ungheni, oraşul dintre două lumi, cu ustensilele indispensabile unui jurnalist – aparatul foto şi un reportofon. Din Ungheni spre Iaşi se poate circula cu microbuzul, dar şi cu trenul, care porneşte zilnic din Gara Feroviară Ungheni la ora 7.55 dimineaţa. Deoarece insuflă o senzaţie plăcută, de călătorie, alegem să ajungem la europenii din Iaşi cu trenul.

De fapt, cererea şi oferta se întâlnesc până la frontieră. În drum spre gară, unghenenii îţi oferă, în schimbul a 120 de lei moldoveneşti, mai mult confort în timpul călătoriei. Pentru asta, un şofer este gata să te ducă la Iaşi cu maşina proprie, să-ţi fie ghid şi, plus la toate, să te aştepte până îţi faci cumpărăturile pentru ca să te aducă înapoi de unde te-a luat. Deşi ne pare tentant, alegem totuşi gara.

Două pachete de ţigări şi o sticlă de coniac…

Nici nu reuşim să păşim în incinta gării că mai multe femei ne iau indiscret la întrebări. „Băieţei, lei româneşti nu vreţi să cumpăraţi? Da’ ţigări aveţi? Hai, luaţi la voi nişte pachete de ţigări. Nu mult, două pachete de om, atâta dă voie. Nu vă face nimic la vamă, nu vă temeţi”. Din altă parte – o altă voce: „Auzi, ia o sticlă de coniac. Nu te teme, hai, te rog…”. Pentru a afla mai multe subtilităţi ale ofertelor din vamă, am acceptat să luăm două pachete de ţigări, deşi femeia insista să luăm patru – câte două pentru fiecare. „Voi duceţi-vă. Eu o să vă găsesc”, ne-a spus ea. Reuşim să-i aflăm, totuşi, numele.

„Aduceţi ţigări şi băutură. Eu o să vi le cumpăr”…

De la Tatiana aflăm că afacerea cu ţigările a scăzut extrem de mult în ultimul timp. „Înainte ni se permitea să trecem graniţa cu zece pachete de ţigări, acum ne dă voie numai cu două”. Ne interesăm ce venit are din două pachete, dacă numai un bilet dus-întors te costă o sută de lei. „Am ţigări, mai am şi nişte conserve, scrumbie, am şi un litru de băutură. Acolo costă îndoit… Da’ mai mult de două pachete să nu luaţi, ne sfătuieşte ea. Îţi ia permisul pentru cinci ani”.
Suntem curioşi dacă are cunoscuţi printre vameşi. „Ce folos? Ei lucrează în patru ture”. Crezând că vrem şi noi să ne lansăm în afacere, Tatiana ne spune: „Înţeleg, sunteţi şi voi tineri şi cred că n-aveţi de lucru. Nici nu-mi dau seama ce aţi putea face ca să câştigaţi şi voi nişte bani. Cu două pachete nimic nu iese. Poate să cumpăraţi de acolo nişte produse, medicamente sau haine, că sunt mai ieftine, şi să le vindeţi aici. Dar, dacă vreţi, mă găsiţi la gară vinerea, sâmbăta şi duminica. Aduceţi ţigări şi băutură. Eu o să vi le cumpăr…”. Suntem întrerupţi de o femeie, care i-a adus o sticlă. „ Şi fa? Lei mai ai? Catea are!”.

Paşaport românesc? Konecino! „La coadă”!

Ne apropiem de vamă. Tatiana explică procedura. „Trenul opreşte aici. Ne dăm toţi jos, ne controlează paşapoartele. N-aţi ştiut că aici, la Prut, controlează? Pe urmă ne urcăm, iar la Iaşi fiecare se duce în drumul lui. Nu mai este vamă, nu mai este nimic”. Pentru a se convinge că nu o vom trăda, înainte de a coborî, femeia ne mai roagă o dată să nu spunem vameşilor că ţigările sunt ale ei. Coborâm cu toţii, în timp ce câţiva vameşi rămân să verifice fiecare metru pătrat al celor două vagoane…

Afară, un altul se apropie de noi şi întreabă „Moldoveni, ruşi?”. Moldoveni, îi răspundem. „Treceţi”. În acel moment, ne aducem aminte de o situaţie haioasă întâmplată tot la hotarul dintre RM şi România. Cică vameşul, vrând să-i treacă mai repede din rând pe moldoveni, întreba: „Aveţi paşaport românesc?”. La care unul zice: „Konecino! (în rusă: Desigur!)”. „La coadă!”, a strigat înfuriat vameşul. Iată, ne convingem, o dată în plus, că la baza bancurilor stau, de cele mai multe ori, situaţii adevărate.

Bilete de azi cu data de mâine

Vameşul care ne verifică geanta ne întreabă numaidecât câte ţigări avem. Observăm că ei cunosc chiar şi numele femeilor care trec, aproape zilnic, hotarul cu ceva marfă pentru ieşeni. „Olesea, Ana, veniţi încoace!”. Ele dispar într-o încăpere albastră alături de un vameş şi ies de acolo surprinzător de repede, zâmbitoare şi liniştite…
Urcăm în tren. Tatiana a trecut de vamă, chiar dacă avea la ea patru pachete de ţigări. Nu ştim cum, căci nu ne-a spus. Aflăm degrabă – datorită unui scandal în cabina de-alături – că femeile care circulă aproape zilnic la Iaşi, cu ţigări şi băutură, economisesc şi din costul biletului. Controlorul a depistat un bilet pe care era indicată data din ziua următoare. „Cum este posibil aşa?”, o întrebăm pe Tatiana, care a ezitat să ne răspundă. Vine şi Ana în compartimentul nostru. Se plâng una alteia. „Cât de neatentă poţi să fii?! Acum, din cauza ei va trebui să cumpărăm bilet de la casă. Până acum mai economiseam câte 15 lei”…

„Să vă suiţi fără bilet, bun?”

Când ajungem la destinaţie, Tatiana ne sfătuieşte unde să coborâm şi la ce oră să fim înapoi la gară. „La ora 13.05 e trenul. Să veniţi cu zece minute mai devreme. Când urcă toţi, urcaţi şi voi. Să nu luaţi bilet, pentru că o să plătiţi doar jumătate de preţ. Când vine taxatorul, tu îi dai cinci RONI, şi tu cinci. Nu e mai convenabil aşa? Să vă suiţi fără bilet, bun? Nu să încercaţi doar, dar aşa să faceţi! Eu ştiu ce zic”.

La coborâre, rămânem cu ochii pe femei. Nu departe de peronul Gării Nicolina stă un bărbat trecut poate de 50 de ani, chel, mic de statură şi cu burta mare. O femeie s-a îndreptat spre el, ia dat ceva şi aproape pe neobservate a plecat mai departe. De parcă nici nu s-ar cunoaşte. Ceva mai încolo, o bunică cu două genţi în ambele mâini încearcă să-l convingă pe un taximetrist să o ducă la Piaţa Nicolina cu doi roni. Deoarece bărbatul a refuzat, femeia stă parcă deznădăjduită cu cele două genţi în mâini şi cu ochii aţintiţi spre nicăieri.

Biletele? La discreţia şoferului

Înapoi am pierdut trenul. Aşa că am mers la gara auto. Acolo – bucluc. Gara nu ne dă bilete. Femeia de la casă ne surprinde: eliberarea biletelor e la discreţia şoferului. De aşteptat, însă, îl aşteaptă mult mai mulţi decât numărul de locuri disponibile în microbuz. În câteva minute, microbuzul s-a umplut cu turişti americani, pentru că şoferul le-a dat prioritate străinilor. Noi, alături – zeci de studenţi moldoveni, care îşi fac studiile în Iaşi, am rămas în drum. Şi dacă tot e business, atunci business să fie. Un domn drăguţ vine cu soluţia – câte 30 de RONI de fiecare, doar până la Vama Sculeni. „De acolo, descurcaţi-vă cum puteţi”… Aşa am şi făcut. Până la ieşirea din Iaşi, observăm pe străzi zeci de tineri moldoveni ieşiţi de la studii, care n-au cu ce ajunge acasă. Şoferii îşi freacă mâinile… E şi acesta un business – nimic criminal. Vrei – achiţi, nu vrei – stai în stradă…

… Ce-o fi făcând Tatiana şi băbuţa cu cele două genţi? Oare au reuşit să-şi vândă marfa? Totuşi, nu sunt decât nişte sărmane femei, care încearcă să facă un ban cumva. Iar dacă la noi nu se poate, iar la europeni – da, de ce să nu-l facă? Îi dăm dreptate, în acest sens, unei biete femei: „Credeţi că aista-i business? De sărăcie, nu de alta. Căutaţi la cei de la Chişinău, care ne conduc ţara. Iaca acolo-i business!…”. Adevăraţii afacerişti nu duc prin buzunare două-trei pachete de ţigări sau o sticlă de tărie, ne gândim noi şi rămânem cu gândul la Moldova pe care am întâlnit-o la frontieră – săracă, obosită, supravieţuind după alte reguli…