Foaia publică cu plăcere o scrisoare şi un articol al d-lui Giuvara, felicitându-l pentru lăudabila osteneală ce-şi dă de-a dezmormânta documentele privitoare la ţara noastră şi recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român. Iar modestul dl Giuvara, ,,cunoscând zelul cu care bătrânul „Românul”, stâlpul ziaristicii noastre, apără şi încurajează cu părintească binevoinţă tot ce-ar putea face să propăşească, fie întrucât de puţin, scumpa noastră literatură naţională născândă, îi trimite cu preferinţă notiţa sa”. Articolul învăţatului tânăr e intitulat Două manuscripte romane ale Biblioteci Naţionale din Paris necunoscute până acum şi începe astfel:
Veste bună.
În cursul cercetărilor mele … am avut norocul să dau astă-vară peste două manuscripte române despre a căror existenţă nimeni nu ştie nimic, nici chiar iscusitul bibliograf şi profesor de româneşte, dl Picot. Lucrul pare cam ciudat într-un oraş unde mii de români au trecut şi trec încă. Totul se explică însă când voi zice că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine, luni de zile în Biblioteca Naţională şi să răsfoiască nu numai cataloagele, dar încă şi etc. Apoi dl Giuvara povesteşte, cu aceeaşi prisosinţă de satisfacţiune personală, câtă trudă şi-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nţelege că nu ştie româneşte) 1-a rugat să-i indice titlurile exact în franţuzeşte, cum a făcut-o d-lui
fără zăbavă, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagini şi cum a copiat unul din manuscripte, păstrând numărul şirurilor şi numerotarea paginilor din original.
Când aude cineva de dezmormântare de documente privitoare la ţara noastră, de un interes naţional, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogăţeşte, întrucât de puţin, scumpa noastră literatură naţională născândă, apoi mai văzând şi articolul care începe cu exclamaţia „Veste bună!" (de astă-vară) şi de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-aşteaptă … la ce"?
Cel puţin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrân, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atâta şfară.
Ei bine, manuscriptele dlui Giuvara sunt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, şi anume tot lucruri cunoscute şi care se găsesc la noi în ţară, dar mai cu samă la evreii din Moldova foarte des.
Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tânăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrân, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscris cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Ureche, Miron Costin şi Niculae Costin.
Iată ceea ce voia dl Giuvara ,,să aducă la cunoştinţa publicului român, şi în special tuturor acelora ce iubesc bătrânele noastre tradiţiuni naţionale şi rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe acolo”.
Tant de bruit pour une omelette!
Kogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 şi ceva); Şincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules câteva mii, Hasdeu asemene, dar nici unuia din aceştia nu i-a venit în minte să facă atâta vorbă zadarnică. Mai adăugăm, că pentru a constata vechimea manuscriptelor, învăţatul dl Giuvara a avut nevoie de … Tocilescu.
Sfatul ce avem noi a-l da dlui Giuvara este că scumpa noastră literatură naţională născândă, care până acuma – slavă Domnului – n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată şi încurajată de bătrânul „Românul”, are nevoie de mai puţină suficienţă şi de mai multă modestie, mai ales din partea acelora care prin sine nu însemnează nimic şi care vor să-şi câştige un modest nume prin copierea Vămilor văzduhului. Iar cât despre rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe colo, primejdia asemenea nu-i tocmai mare. Dl Giuvara e cam tot de o origine cu dl C.A. Rosetti, încât strămoşii d-sale nu ne-au împrăştiat nimic, cel puţin în limba românească nu.
Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranţa sa, atribuind-o tututor, căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe şi pe alţi creştini câtă importanţă pot avea.
Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat şi dl Giuvara şi anume la Descrierea Chinei, scrisă slavoneşte de spătarul Nicolae Milescu, pe care dl Giuvara îl numeşte, c-o consecuenţă demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deşi vestitul spătar nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgânul, din ţinutul Vasluiului.
Despre acest manuscript – zice dl Giuvara – a vorbit deja Urechia (adică Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe şi mărunte în viaţa sa, numai NU prea de seamă, ceea ce se dovedeşte şi în cazul de faţă, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce nici dl Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu ştiu încurcata de slavonească – iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.
Mihai Eminescu
11 ianuarie 1879
