Întrebați despre viciile omenești, pe care le detestă cel mai mult, aproape toți vorbeau despre minciună și trădare. Într-un cuvânt, se refereau la aceeași pacoste, fiindcă trădarea este fiica de suflet a minciunii. Țin minte că stăteam atunci și mă uitam la fețele încostumaților din paginile lucioase și mă întrebam: oare cum și-au făcut ei nume și au ajuns atât de bogați prin muncă cinstită, fără a minți pe nimeni?

Monopolul asupra păcatelor

Întrebarea aceasta nu m-a lăsat în pace mult timp, până când mi-am dat seama că mulți dintre intervievații, care m-au pus pe gânduri în acei ani, erau în realitate niște iluștri mincinoși. Și nu era vorba că ei mințeau jurnaliștii, ci că, mai degrabă, erau posedați de un egoism tenebru, ajuns la fanatism, un egoism care, din păcate, își vede nimicnicia numai pe fețele cadavrelor noastre. Într-un cuvânt, omul care ucide nu vrea să fie ucis, hoțul nu vrea să fie furat, iar mincinosul nu se vrea mințit. Prin urmare, avem de a face cu un monopol imaginar asupra păcatelor omenești, care, unora dintre noi, le aduce o satisfacție copleșitoare – pe cât de fermecătoare pentru noi, pe atât de dezgustătoare pentru apropiații noștri.

Nu cred că există vreun om care să nu fi mințit niciodată, dar, cu toate acestea, fiecare neputință are o limită. Iar minciuna e o neputință prin esență, din simplul motiv că ea nu ne reprezintă ca pe ființe umane, ci este parte a unor năluciri, în încercarea noastră de a ne acoperi goliciunea sufletească.

Înșelăciunea a devenit un mod de viață

În ziua de astăzi, oamenii cinstiți sunt rarisime excepții. De regulă, în cel mai bun caz, aceştia sunt luați în râs, iar, în cel mai rău caz, sunt scurși de toate bunurile, pe care le deţin. Am ajuns într-o asemenea situație, pentru că minciuna a devenit mâncarea preferată a tuturor muritorilor sau piatra de temelie a lumii moderne. America a minţit o lume întreagă, când ne-a spus că a salvat Libia de Muammar al-Gaddafi și Irakul de Saddam Hussein, sub a căror conducere populația celor două state trăiau ca în sânul lui Avraam, în comparație cu dezastrul și sărăcia în care supraviețuiesc astăzi.

Cât ţine de noi, cetăţenii R. Moldova, pe de o parte, Occidentul ne minte că am putea deveni membri ai comunității europene, deși UE nu are în prezent alte tendințe de extindere decât spre Balcani. În aceeași privință, suntem induși în eroare și de guvernarea pe care o avem. Pe de altă parte, Kremlinul ne minte că am putea avea o viață de vis în Uniunea Vamală Eurasiatică, în care conflictele interne se țin lanț și unde, în mare parte, sărăcia tronează. În afară de aceasta, în timp ce toți luptă pentru drepturile omului, fiecare în parte se zbate pentru drepturile sale sau ale persoanelor pentru care primește bani să le apere. Nimeni nu apără drepturile săracilor și ale bolnavilor, ci toți își rup hainele de pe ei, promovând homosexualismul, feminismul, acuzațiile false de viol sau, într-un cuvânt, suicidul spiritual global. Dintre toţi aceşti luptători pentru drepturi, numai naivii nu-și dau seama că astfel sunt ei înşişi minţiţi, dar şi pe noi ne au de proști, promițându-ne un viitor european fantomatic în schimbul manipulării totale a conștiinței noastre.

Prietenia și iubirea sunt prezervative

Fiind o boală cu efecte fatale, minciuna coboară în acest mod de la nivel mondial la nivel național, apoi la nivel de grup și la nivel individual. Paradoxul este că toți mint în timp ce cred că ei nu sunt mințiți. Chiar și frumoasele sentimente de prietenie sau iubire s-au transformat în niște prezervative, pe care le folosim o singură dată, cât timp avem nevoie de serviciile unui oarecare om. Iar când dispare necesitatea, moare și omul. Chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, viața ne dă în schimb o palmă la fel de dureroasă, noi adorăm să fim slăbănogi și umili în fața falsităţilor, pentru că rațiunea noastră s-a descompus într-atât, încât deseori suntem convinşi că minciuna ne poate face fericiţi, iar onoarea ne aduce doar pierderi.

Regretele târzii sunt ca frunzele toamna

Despre minciunile electorale nu are rost să vorbim, pentru că aici avem treabă cu un act de cerșetorie reciproc acceptată. Poporul este de acord să voteze pe oricine pentru un rachiu, iar oricine știe ce cântec să îngâne în momentul în care pune rachiul în poala milogului. Porcăria durează câteva săptămâni, după care ambele părți se uită pentru următorii doi-patru ani.

Putrezind în această stare, în zadar ne facem planuri că vom scoate țara sau lumea din impas. Nu se va întâmpla nimic, în afară de faptul că, odată cu anii, vom înțelege cât de mititei suntem. Și că regretele târzii, după cum scriam într-o carte, care nu țin minte cum se cheamă, sunt ca frunzele-n toamnă.