Contextul strămutării bulgarilor în spațiul românesc a fost conturat de războaiele ruso-turce, care au adus Imperiul Rus la frontiera Țării Moldovei în 1792. Acesta din urmă, ascuns sub masca ideii panslaviste de eliberare a popoarelor slave din Balcani, dar fluturând şi stindardul panortodoxismului, care prezenta Moscova drept cea de-a „Treia Romă”, prin urmare în drept să-și asume rolul de eliberator al popoarelor creștine de sub dominația otomană, a atras de partea sa numeroase popoare slave și ortodoxe, care simpatizau ideile imperiale ruse.

Originile bulgarilor în spațiul românesc

Primele practici de strămutare a coloniștilor de rit ortodox în vecinătatea românilor s-a produs pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când la 1751 ambasadorul rus la Viena contele A. Bestujev-Riumin a trimis împărătesei Elisaveta o „Cerere a popoarelor pravoslavnice” din partea sârbilor, macedonenilor, bulgarilor „de a fi primiţi în veşnica supuşenie a Rusiei”. Prin urmare, politicile de colonizare a bulgarilor și altor minorități balcanice în spațiul rus au fost anterioare proceselor similare inițiate în Basarabia.

Populația modernă a bulgarilor basarabeni s-a stabilit în partea de sud a Basarabiei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în timpul revoltelor feudale din Imperiul Otoman și după războaiele ruso-otomane din acea perioadă. Dar valuri numeroase de emigranți au avut loc îndeosebi după războaiele ruso-otomane din 1806-1812 și 1828-1829. Coloniștii proveneau în principal din partea de est a Bulgariei de astăzi, dar mulți dintre ei erau descendenți ai bulgarilor din partea de vest a țării care se mutaseră în est înaintea secolului al XVIII-lea. Printre bulgarii care au emigrat în Basarabia au fost și câțiva albanezi care se așezaseră în estul Bulgariei cu puțin timp înainte.

În timpul războaielor ruso-otomane, când armatele rusești au atins și traversat Dunărea, unii locuitori de etnie bulgară le-au sprijinit. Aceste populații s-au compromis în ochii otomanilor și au fost nevoite să se refugieze în Imperiul Rus. Propaganda rusească a desfășurat o activitate intensă pentru a-i convinge pe bulgari să se așeze pe teritoriile anexate recent de ruși. Prin urmare, coloniștii bulgari s-au stabilit nu doar în Basarabia, ci și în regiunea Herson.

După unele date, refugiații bulgari și găgăuzi din Basarabia sunt menționați pentru prima dată în 1769. Preotul D. Ceachir a stabilit, că strămoşii săi cu tot sălaşul lor în 1790 s-au aşezat cu traiul în localitatea Ceadâr (astăzi raionul Leova), precizând, că până la venirea lor, aici au trăit bulgari de credinţă ortodoxă, cunoscuţi cu numele de „găgăuzi”.

Bulgarii din Basarabia țaristă

Numărul bulgarilor aflați în Basarabia recent anexată de Imperiul Rus este în continuare o cifră disputată. Potrivit recensământului din 1817 în Basarabia locuiau aproximativ 1 500 bulgari, ceea ce reprezenta 0,3 la sută din populația provinciei. Recensământul din 1817 a găsit bulgari în 12 sate basarabene aflate în văile râurilor Ialpug și Lunga: în aceste 12 sate locuiau 482 de familii bulgare și găgăuze și 38 familii românești. Conducătorul bulgarilor și găgăuzilor era un bărbat cu numele de Copceac. Șapte dintre cele 12 sate erau majoritar găgăuze (Baurci, Beșalma, Ceadâr-Lunga, Chessău, Dezghingea, Gaidar și Tomai) și 5 erau bulgărești.

Pe de altă parte, istoricii I. Grec şi N. Cervencov consideră că la începutul secolului al XIX-lea bulgarii şi găgăuzii s-au stabilit în orașele din Bugeac (denumit Basarabia), în mod special Ismail, Chilia, Akerman (Cetatea Albă), Bender, iar „către anul 1806 în Basarabia (de fapt Bugeac) locuiau de acum mai bine de opt mii de colonişti”. La început aceştia se aşezau cu traiul în oraşe şi în rarele localităţi tătăreşti. Dar în scurt timp ei s-au stabilit pe pământurile de stat (kazennye), valorificându-le şi întemeind noi localităţi. În această perioadă au apărut aşezările bulgaro-găgăuze sau găgăuzo-bulgare: Karagaci, Cubei, Enichioi, Tabaki, Ceadâr-Lunga, Comrat, Satalâk-Hadji.

Potrivit decretului imperial „Cu privire la strămutarea în Basarabia a bulgarilor şi a altor colonişti de peste Dunăre” din 29 decembrie 1819, familiile celor strămutaţi trebuiau să fie înzestrate cu pământ – până la 60 de desetine, să fie eliberate de impozite şi de alte prestaţii, de serviciul militar timp de 50 de ani.

Un alt val de coloniști de la sud de Dunăre a avut loc după Războiul ruso-turc din 1828-1829. Potrivit prevederilor Păcii de la Adrianopol (1829), populația creștină din sudul Dunării se puteau strămuta în Moldova, Valahia şi în Imperiul Rus, preferențial în Basarabia. În acea perioadă s-au mutat circa 27 mii de bulgari care au întemeiat localităţile Tvardiţa, Kiriutnea, Veisal, Glavan, Ciumlechioi, Diulmen, Kamcik, Valea Perjei, Başcalia etc. În anul 1856, în Basarabia se regăseau circa 30 mii de bulgari (2,9% din populație).

Cadrul administrativ-teritorial de existență a bulgarilor şi găgăuzilor a fost definit prin „Aşezământul bulgarilor din Basarabia”, adoptat de autoritățile țariste, în care au intrat şi satele cu populaţie preponderent românească: Colibaş, Brânza, Văleni, Frecăţei, Barta, Împuţita, Giurgiuleşti etc. Asupra acestor sate moldoveneşti se răsfrângeau toate drepturile şi privilegiile, prevăzute pentru coloniştii găgăuzi şi bulgari.

După stabilirea lor în Basarabia, bulgarii și găgăuzii și-au întemeiat propriile localități, cum sunt orașele Bolgrad (1819) și Comrat, plus alte aproximativ 64 (după unele surse) sau 43 (după altele) sate. În 1856, după Tratatul de la Paris, două ținuturi din sudul Basarabiei, Ținutul Cahul și Ținutul Ismail, au fost retrocedate către Principatul Moldovei (din 1861 – România). Acest teritoriu includea orașele Bolgrad, Ismail și Chilia. Coloniștii găgăuzi așezați în jurul orașului Comrat au rămas, totuși, în Imperiul Rus. Un gimnaziu bulgar a fost înființat în Bolgrad la 28 iunie 1858 de către autoritățile române de sub conducerea caimacamului Nicolae Vogoride, ceea ce a avut un efect pozitiv asupra dezvoltării educației și culturii bulgare, acesta fiind în fapt primul gimnaziu bulgar modern. Pe de altă parte, în 1861, 20 000 de bulgari din partea de sud a Basarabiei (care revenise României) au emigrat în Rusia, unde li s-a dat pământ în Gubernia Taurida pentru a-i înlocui pe tătarii nogai care-și părăsiseră fostele teritorii din Hanatul Crimeii. Acești coloniști au întemeiat o altă comunitate bulgară – bulgarii din Taurida.

După ce partea de sud a Basarabiei a fost reanexată de către Imperiul Rus în 1878, procesul de rusificare a devenit din ce în ce mai puternic, iar mulți intelectuali de etnie bulgară s-au reîntors în nou-înființatul Principat al Bulgariei pentru a contribui la crearea statului bulgar. Rușii au deposedat minoritatea bulgară de drepturile primite în timpul administrației românești, ceea ce a făcut ca unii dintre ei să se regăsească în cadrul statului român. Cel mai elocvent este cazul lui Dimitar Dimitrov Agura, despre care merită să vorbim mai detaliat.

Dimitar Dimitrov Agura – un intelectual bulgar românizat

Dimitar Dimitrov Agura a fost un istoric și om de știință bulgar, unul dintre primii profesori de istorie la Universitatea din Sofia și rector al universității. Agura s-a născut la 26 octombrie 1849 într-o familie de bulgari basarabeni din satul Cișmeaua-Văruită de lângă Bolgrad, pe atunci parte a Imperiului Țarist. În urma Tratatului de la Paris din 1856, care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), Rusia a retrocedat Moldovei o fâșie de pământ din sud-vestul Basarabiei (cunoscută sub denumirea de Cahul, Bolgrad și Ismail), iar Cișmeaua-Văruită a devenit parte a teritoriului Moldovei și apoi al României.

El și-a început educația la Bolgrad, iar apoi a absolvit Seminarul din Iași în 1868. Agura a făcut studii de istorie la Universitatea din Iași în 1872. Și-a început activitatea profesională ca profesor la Bârlad (1872–1874) și apoi ca inspector școlar la Iași și Vaslui. Timp de câțiva ani, a predat limba română și Istoria Bulgariei la Gimnaziul din Bolgrad (1875–1878).

Odată cu eliberarea Bulgariei în 1878, Dimitar Agura a sosit în nou-înființatul Principat al Bulgariei și a lucrat ca funcționar în Ministerul de Interne (1879–1883). A îndeplinit funcția de ministru al învățământului ad-interim în guvernul condus de Leonid Sobolev (15 martie – 19 septembrie 1883). După aceasta, a fost director al liceelor de băieți din Sofia (1884–1885) și Plovdiv (1885–1889).

Universitatea din Sofia a fost înființată în 1888 și Agura a devenit lector de istorie la nou-înființatul așezământ în 1889. El a fost rector al Universității din Sofia în trei rânduri (1889-1890, 1892-1895, 1907-1908) și a fost a doua persoană care a îndeplinit funcția de rector al universității, după colegul său bulgar basarabean Aleksandar Teodorov-Balan. În 1900, Agura a devenit membru titular al Academiei Bulgare de Științe. În 1901, el s-a aflat printre fondatorii Societății Istorice Bulgare; a îndeplinit funcția de președinte al acestei societăți până la moartea sa. Într-un mod paradoxal, Dimitar Agura a murit în anul 1911 la Iași, unde participa la aniversarea a 50 de ani de la înființarea Universității din Iași.