Evoluția componenței acestei minorități este deosebit de relevantă prin prisma recensămintelor care au avut loc în spațiul nostru timp de peste un secol, acest fapt reflectând și totalitatea politicilor care au influențat practic dispariția acestei comunități cu tradiții seculare din Basarabia. Astfel, în anul 1897, evreii reprezentau 11,8 la sută din populația provinciei (226, 620 oameni); recensământul românesc din 1930 contabiliza 204, 858 de evrei (7.2 la sută ), diminuare explicabilă prin emigrările masive ale evreilor spre Statele Unite și Europa, mai ales în perioada Crizei Economice din anii 1929-1932; primul recensământ sovietic din 1959 arăta prezența a 95 107 de evrei în RSSM, iar ultimul recensământ din anul 1989 atesta că aici locuiau 65 672 evrei (1,5 la sută din populația republicii); recensământul moldovenesc din 2004 arată că practic evreii au încetat a mai fi o comunitate reprezentativă în republică, atunci fiind atestate 4 867 oameni de etnie evreiască (0,1 % din populație), ceea ce reprezintă o cădere de 92, 6 la sută față de anul 1989, cea mai mare înregistrată de vreo minoritate etnică.

Sincopele moștenirii țariste

Așa cum spuneam în editorialul precedent dedicat minorității evreiești, profilul identitar al acestei comunități s-a conturat în mare parte în perioada țaristă. Fiind a doua cea mai alfabetizată etnie din Basarabia după germani, evreii erau în același timp și cea mai urbanizată. Aproximativ 48 la sută din evreii din „Zona de Îngrădire” a Imperiului Rus erau urbanizați, în comparație cu restul populației baștinașe care reprezenta circa zece la sută din populația orașelor regiunii. În orașul Chișinău locuiau 50 237 evrei, ceea ce reprezenta 46 la sută din populația orașului, adică cam fiecare al doilea orășean era evreu și fiecare al patrulea evreu din Basarabia locuia în Chișinău. Chiar și în Odesa, oraș prin definiție evreiesc, aceștia reprezentau 34 la sută din populație, adică 138 935 evrei.

Imaginea și componența acestei comunități, de multe ori privită prin prisma multor prejudecăți și stereotipuri, era deosebit de fragmentată și neomogenă, dincolo de aparențe. Majoritatea evreilor din Basarabia și regiune erau mici comercianți și meșteșugari, care de obicei duceau un mod de viață precar, cu multiple constrângeri economice. La începutul secolului XX între 30 și 35 la sută din evrei trăiau din donațiile instituțiilor evreiești de binefacere și caritate. Pe de altă parte, un număr important de evrei atingeau poziții proeminente și influente în Chișinău. Evreii dețineau majoritatea întreprinderilor comerciale, financiare și industriale din oraș, inclusiv ¾ din fabrici. Aproximativ jumătate din veniturile de la arenda și închirierea spațiului imobiliar aparțineau evreilor, ei reprezentând 80 la sută din comercianții provinciei. Nu doar Chișinăul era în această situație. În anul 1904 evreii stăpâneau 1/3 din rafinăriile de zahăr din Ucraina, iar în Odesa aceștia dețineau 66, 2 la sută din comerț și alcătuiau 90 la sută din brokeri și agenți intermediari.

Această poziționare era un motiv de mare frustrare deopotrivă pentru rușii din administrație și mediul urban, din motive de concurență, dar și pentru populația locală din raționamente de exploatare, considerată o „nedreptate economică și socială”. Prin urmare, dominația economică și urbană a evreilor din Basarabia a fost zdruncinată și definitiv dezrădăcinată ca urmare a patru politici imperial/statale (rus/țarist, român/nazist și sovietic), la care populația locală, inclusiv românească a fost complice.

Prima politică antisemită organizată de stat a fost în timpul administrării Basarabiei de către Imperiul Rus, când au fost organizate două pogromuri antievreiești. Un prim pogrom a avut loc în 6-7 aprilie 1903 (în perioada sărbătorii de Paște); au fost asasinați atunci 49 de evrei, circa 500 au fost răniți, sute de case și prăvălii evreiești au fost distruse parțial sau în întregime, iar circa două mii de familii evreiești au rămas fără adăpost. În perioada 19 – 20 octombrie 1905 a avut loc un al doilea pogrom al comunității evreiești din Chișinău, fiind asasinați 19 evrei și răniți alți 56. De această dată, câțiva evrei au organizat detașamente de autoapărare pentru a-și apăra comunitatea. Renumita poezie Ве-Ir ha-Haregah (În orașul masacrului) a lui Haim Nahman Bialik a fost scrisă după cel de-al doilea masacru al comunității evreiești din Chișinău. În general, pogromurile din 1903 și 1905 au influențat puternic numărul membrilor comunității evreiești din Basarabia, deoarece mii de evrei au emigrat în Statele Unite ale Americii.

Paradoxurile antisemitismul românesc

Moștenirea țaristă a fost una deosebit de complicată pentru autoritățile române, care au administrat Basarabia după Unirea din 1918. Pe de o parte, trăsăturile procesului de modernizare și încadrare ale Basarabiei s-au conturat în condițiile unei societăți preponderent rurale, gradul de urbanizare al cărei constituia doar 15 la sută, cu cel mai scăzut nivel de alfabetizare al populației din România (19,4 la sută), în care românii majoritari se aflau într-o poziție politică, socială, economică și culturală inferioară restului minorităților. Prin urmare, politicile românești în Basarabia (dar și în alte părți ale țării) au fost marcate de naționalism, scopul cărora era asigurarea dominației românilor în noile teritorii și înlocuirea elitelor existente acolo (ruși, germani, maghiari și evrei) cu etnici români. Dincolo de tensiunile serioase care au apărut peste tot în România ca urmare a dorinței de incorporare a acestor minorități în general mai urbane, mai educate și mai „moderne” decât românii, în Basarabia această rezistență a fost deturnată de spiritul contestatar și propaganda sovietică, care nu recunoștea frontiera de est a României. Prin urmare, între anii 1918-1940 iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor române pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României erau reprezentanţii minorităţilor naţionale pauperizate, în special evrei, ruşi sau ucraineni. Confruntate cu pericolul extinderii comunismului de peste Nistru, autoritățile române au văzut și au tratat minoritățile etnice, dar în mod special evreii, ca un pericol intern semnificativ. Identificarea cu limba și cultura rusă, refuzul de a vorbi limba română și reticența față de noua administrație, amplifica psihoza guvernului român față de această minoritate, percepută drept cea mai periculoasă în Basarabia.

Această afiliere kominternistă a evreilor s-a suprapus cu identificarea lor cu exploatarea și „asuprirea economică”, pe care o resimțeau deopotrivă țăranii basarabeni la sate, cât și administrația și populația românească în orașe: 50 la sută din medici și 90 la sută din stomatologii din Chișinău erau evrei; la începutul anilor 1920 ei posedau 21 la sută din întreprinderile industriale ale Basarabiei, iar în centrele urbane posedau circa 58 la sută din industrie.

Prin urmare, în mod paradoxal, evreii din Basarabia au fost prinși între două porniri ale statului român. Pe de o parte, securizarea frontierei pe Nistru a permis evreilor să evite pogromurile și exterminarea la care această comunitate a fost expusă în timpul revoluției și războiului civil din Rusia. Mai mult decât atât, mii de evrei s-au refugiat în Basarabia și România, alții au folosit teritoriul românesc pentru a pleca mai departe în Europa și America. În această perioadă evreilor le-a fost permis să-și deschidă școli medii și primare, cu instruirea în limbile ebraică și idiș. Astfel, în 1922, funcționau în Basarabia circa 140 de școli evreiești (în 1940 în Chișinău erau șase școli evreiești). În această perioadă existau, de asemenea, 13 spitale evreiești și aziluri de bătrâni. Anii 1930 au reprezentat perioada de dezvoltare maximă a vieții evreiești din Basarabia. În jurul anului 1935, 40 de comunități evreiești s-au unit, formând Uniunea Comunităților Evreiești din Basarabia. Mai multe cercuri de afaceri evreiești dețineau cluburi și asociații sportive în Basarabia, printre care echipa de fotbal „Macaby” se evidenția în mod deosebit. Alături de presa românească atestăm multiple reviste şi ziare ale comunităţii evreieşti, inclusiv un cotidian în idiş. Minoritatea evreiască a avut propriile partide politice și de patru ori între 1922 și 1937, evreii din Basarabia au avut deputați în Parlamentul Român: rabinul Yehuda Leib de două ori, Mihail Landau (Partidul Sionist) și Natan Lerner (Partidul Bund). Prin urmare, chiar dacă cu dificultăți de integrare, evreii au continuat să aibă o pondere importantă în viața politică, economică și culturală a Basarabiei.

Pe de altă parte, antisemitismul a devenit unul din elementele centrale ale ideologiei naționaliste în noul stat românesc. Mai mulți intelectuali români influenți, oficiali importanți și partide politice au întărit și ajustat vechile stereotipuri despre evrei pentru a urma discursul naționalist. Chiar dacă reflecta o tradiție românească mai veche de antisemitism, cu ramificații internaționale prin Congresul de la Berlin (1878) și Conferința de la Paris (1919), unde problema evreiască a generat mai multe animozități, trebuie să facem o distincție clară între acest tip de antisemitism, pe care spre exemplu principalele partide ale perioadei interbelice – Partidul Național Liberal și Partidul National Român – nu l-au încurajat și nici susținut, și politicile de Holocaust la care autoritățile române din cel de-al Doilea Război Mondial a fost complice.
Pentru că între antisemitismul interbelic românesc, latent și non-violent, despre care vom vorbi în editorialul următor, și politicile de exterminare a populației evreiești din Basarabia și Transnistria (dar și din România) între 1941 și 1944, la care au participat și basarabenii de rând, se află marea tragedie a destrămării României și mai ales contextul în care s-a produs cedarea Basarabiei în anul 1940.