– Dle Ciobanu, săptămâna trecută, am fost martorii incendiului de la Notre-Dame. Cum ați trăit aceste momente dvs., care aveți o relație de dragoste „de la distanță” cu Franța?
– Dureros şi trist. Parisul ne era religia, iar Notre-Dame, cu care am crescut, era simbolul lui. Citeam, la Victor Hugo, despre vechea stemă a Parisului, reprezentând catedrala, împreună cu insula Cite, o „navă cu pupa spre răsărit şi cu prova spre apus” (din această „Arcă a lui Noe” au descins parizienii şi s-a născut Parisul). Eroii lui Hugo au fost primii mei ghizi în Paris. Am privit, cu ei, oraşul „de la înălţimea unui zbor de pasăre”. Cartea a III-a din celebra istorie dramatică a Esmeraldei şi a lui Quasimodo are un capitol intitulat „Paris à vol d’oiseau” (cu incendiul din aprilie, am putea spune că a murit ultimul personaj al lui Hugo: Catedrala). Mi-au adăugat impresii Balzac şi Baudelaire (şi, da, Apollinaire!). Apoi m-au ghidat Brâncuşi, Modigliani, Matisse, Picasso, Braque, Rousseau-Vameşul, Cocteau, Breton, Tzara, Chagall, Mondrian, Dali şi ceilalţi artişti din Montparnasse, mai puţin cei din Montmartre, chiar dacă aceştia l-au pictat mai mult. Încă mai târziu mi-au povestit oraşul Joyce, Faulkner, Hemingway, Pound, Borges, Voronca…

Franţa e „în pericol”

– Unii s-au grăbit să afirme că, dacă incendiul a avut loc în Săptămâna Patimilor la catolici, este un semn de Sus, un soi de „blestem” pe capul francezilor. Cum pot fi depășite astfel de stări de spirit fataliste?
– Citit ca „semn de Sus”, incendiul ar avea după mine alte conotaţii. Mai curând e o încercare, una din multele, la care e supusă civilizaţia de azi. Da, poate că în această cvasigenerală atmosferă de ură nu ne merităm frumuseţile create de predecesori. Dar poate fi şi un test de solidaritate. Aţi văzut câtă lume s-a arătat dispusă să contribuie la restaurarea edificiului?

– Credeți că Franța și toată Europa se află astăzi „în pericol”, așa cum vor să ne convingă mulți alarmiști ai vremurilor noastre?
– Franţa e „în pericol” (păstrez ghilimelele) pentru că e un model atractiv. Dacă, la începutul sec. XX, Parisul era inundat doar de artiştii din toată lumea, acum Franţa e un pământ al făgăduinţei. De aici şi multe dintre problemele ei. De la dorinţa unora de a-şi găsi aici salvarea şi până la invidia şi chiar ura altora.

Literatura nu e neapărat un remediu

– Care este rolul culturii și, în special, al literaturii, în depășirea sentimentelor nihiliste de „sfârșit de lume”?
– Literatura nu e neapărat un remediu. Dimpotrivă, ea a stimulat uneori sentimentele despre care spuneţi mai sus. În general, ea reflectă o stare de spirit. Dar adevăraţii creatori scriu adesea cam în răspăr cu starea generală (fie anticipează, fie îşi iau pauze de meditaţie tocmai atunci când ceilalţi se grăbesc). Romantismul francez îşi atinge apogeul în epoca deloc revoluţionară (dimpotrivă: reacţionară) a Restauraţiei. Nu trebuie să supraestimăm valoarea educativă a literaturii, dar ea poate fi refugiu ori stimulent pentru imaginaţie. Nu e deloc puţin. Şi, bineînţeles, nu trebuie băgată cuiva cu băţul pe gât. Spre deosebire de mai democraticele şi mai leneşele Internet, televiziune sau cinema, literatura e o îndeletnicire aristocratică. Implicit, nu e atât solicitată, cât solicitantă (de timp şi efort intelectual).

– Cum a evoluat paradigma literară europeană în ultimele decenii? Prin ce se deosebește modernismul tinerilor scriitori de azi de cel al scriitorilor care începeau să se manifeste în anii 1970-1990?
– La sfârşitul secolului trecut se producea o schimbare radicală de paradigmă. În locul postmodernismului ludic, ironic, livresc, intertextual, venea minimalismul şi autenticismul, reflectând cotidianul sec şi etalând dezinteres faţă de scrierile anterioare. Dar ca în toate timpurile paradigmele se confruntau doar pe platformele specializate, iar tabloul literar era, în ansamblu, eclectic. Încă şi mai variat este azi. „Realismele” şi „romantismele” mai persistă în variaţiuni: expresionism, minimalism, avându-l ca precursor pe un „realist” format la şcoala reportajului: Hemingway, realismul grotesc, mai recentul „realism murdar”, amintind de vechiul naturalism. Nu încetează nici experimentele unei literaturi focalizate pe sine. Ca să nu umblăm cu „isme”, utile mai mult specialiştilor, pot să spun că, de exemplu, francezii îl citesc atât pe clasicizatul deja explorator al miturilor şi culturii J.M.G. Le Clesio, pe creatorul de ambianţe şi inventator de amintiri parfumate Modiano, cât şi pe necruţătorul critic al societăţii, politic-incorectul, „naturalistul”, „grotescul” Houellebecq. Mai puţin se citeşte poezie. Pe rafturile destinate literaturii artistice, în librăriile din Franţa sunt doar romane şi nuvele, volumele de poezie constituind insignifiante paranteze, alături de dramaturgie şi eseu. Cei interesaţi vor găsi şi aici o paletă de culori amestecate: de la romantism la suprarealism, de la poezia narativă la experimentele verbale pure în maniera lui Raymond Queneau. „Poezie europeană contemporană”, volumul antologic recent, pe care l-am editat la „Ştiinţa”, este o panoramă elocventă pentru cele afirmate mai sus.

Trebuie să ignorăm categoric orgoliile şi visele de mărire ale autorilor

– Ați fost invitat în acest an la Târgul de Carte „Livre Paris 2019”, unde a fost omagiată literatura europeană. Ce puteți să ne spuneți despre participarea dvs. la acest eveniment?
– Fiindcă „invitata de onoare” nu a fost de această dată o ţară, ci Europa, prezenţa câtorva basarabeni la standul României era, cred, simbolică, lărgind spaţiul dincolo de hotarele UE şi justificându-ne excursia la Paris. Dar nu vă agitaţi, evenimentul nu a fost urmat de asaltul librăriilor de către francezi în căutarea volumelor noastre. Poezia, spuneam, nu e cel mai căutat gen de literatură, cu atât mai puţin poezia basarabenilor.
Am dat curs invitaţiei din respect faţă de editorul meu bucureştean Nicolae Tzone şi faţă de editura „Vinea”, specializată în poezie şi în valorificarea patrimoniului avangardei româneşti, care a investit în traducerea şi editarea cărţilor noastre în franceză, incluzându-le într-o colecţie destinată unui potenţial cititor francofon. Nu mi-am făcut iluzii, ba chiar m-am simţit impostor, or, eu m-am obişnuit să vin în Franţa să-i scanez, discret, gesturile, să fur cultură pe retina impresiilor, nu să-mi etalez propria prezenţă acolo, la kilometrul zero al civilizaţiei. Adevărat, au insistat să vin şi francezii „mei”, astfel, încât Salonul a fost pentru mine o haltă, consemnată pasager, într-un periplu mai lung, în Franţa „profundă”.
Prezenţa la standul României mi-a oferit ocazia să-l ascult pe viu pe distinsul teatrolog româno-francez George Banu. Iar apoi să discut şi, deh, să „mă produc” alături de bunii prieteni, cunoscuţi poeţi şi oameni de cultură români: Ioan Pop, Robert Şerban, Liviu Antonesei, Maria Şleahtiţchi.

– În cadrul Târgului, la standul Institutului Cultural Român (ICR), s-a discutat mult despre traducerile literare. Vă rog să trasați un tablou general în privința unor astfel de traduceri, din perspectiva unui critic literar. Cum sunt selecționate scrierile, care sunt traduse în limbile de circulație europeană? Corespund aceste opțiuni unor criterii de „meritocrație” sau se strecoară și multe scrieri mediocre?
– Cel mai bun program de promovare a literaturii române în străinătate l-a avut ICR-ul lui Patapievici. Se făcea exact necesarul: antrenarea unor traducători şi edituri din străinătate (cărţile traduse şi editate la noi nu îşi vor găsi cititorul, care se află altundeva), dar, mai ales, selectarea riguroasă a cărţilor, care trebuie traduse. Trebuie să ignorăm categoric orgoliile şi visele de mărire ale autorilor şi să selectăm exclusiv texte, care îi pot surprinde pe cititorii alintaţi cu literatură bună. Dar această selecţie trebuie s-o facă cei care se gândesc la imaginea ţării, a naţiunii, nu cei care vor să-şi promoveze propria operă sau textele amicilor. Putem compromite ideea (şi o compromitem, de atâtea ori!), nedumerind străinii de „vârfurile” culturii noastre.

Rămâne să ne scriem cartea care să surprindă

– În contextul în care, în ultimii ani se tot vorbește despre „procese de integrare la nivel european”, care este gradul de „integrare” a literaturii scrise în stânga Prutului în literatura română și, la o scară mai largă, a literaturii române în cea europeană? Putem afirma că, prin cultură, am devenit parte a unui spațiu european comun al valorilor?
– Nu există impedimente în editarea şi difuzarea în România a textelor scrise de basarabeni. Reviste literare prestigioase şi edituri serioase publică texte ale autorilor basarabeni, fără discriminare. Se produc, bineînţeles, şi confuzii, când prejudecata unora îi face opaci sau, dimpotrivă, când anumiţi autori basarabeni sunt promovaţi cam fără merite doar din motivul că-s „fraţii noştri necăjiţi”. Şi în plan cultural european există un fel de „acord de liber schimb”: nimeni nu ne interzice să fim editaţi peste hotare. Doar că rămâne, cred eu, mai întâi să ne scriem cartea care să surprindă. Deocamdată lumea are ce să citească şi fără să ne solicite. Or, aşteptarea noastră la poarta civilizaţiei – când ne va veni şi nouă rândul la gloria eternă în panteonul lumii? – îmi aminteşte de coada întinsă pe câteva etaje în debutul filmului american „Bibliotecarul”. Nu contează cât de mare e rândul, ci răspunsul pe care va trebui să-l dai atunci când angajatorul (aici: cititorul) îţi va cere: spune-mi ceva ce nu mi-au spus ceilalţi. E singurul test pentru a accede pe o piaţă plină cu produse de calitate.