Mitul lui Stalin

Înfrângerea nazismului a avansat categoric cauza unei umanităţi ameninţate de căderea în cea mai neagră barbarie. Victoria URSS, o putere expansionist-totalitară, a dus la colonizarea (sovietizarea) Europei de Est şi Centrale, la impunerea în aceste ţări a unor regimuri ilegitime şi criminale.

Pentru est-europeni, Stalin continuă să fie fantomă ce nu poate să dispară, numele abisului, al umilirii lor ca naţiuni, al suprimării dreptului la speranţă, la demnitate, la adevăr. Există o carte excelentă de Adam Hochschild intitulată „The Unquiet Ghost”, despre felul în care ruşii, dar şi alţi cetăţeni ai fostei URSS, îşi amintesc timpurile lui Stalin. Nostalgia se combină cu oroarea, mândria patriotic-imperială – cu dezgustul şi ruşinea.

Istoria reală, cea bazată pe documente, este adeseori ocultată de aceste secvenţe rivale ale memoriilor de grup ori individuale. Tocmai tensiunea dintre istorie şi memorii explică faptul că în timp ce preşedintele rus Dmitri Medvedev admite că URSS a fost un stat totalitar, deci unul care a distrus libertăţile civile, a anihilat statul de drept şi a funcţionat pe bază de teroare în masă, există voci care continuă să glorifice „marile împliniri" din acea întunecată şi însângerată epocă. Kremlinul însuşi pare prins între aceste două poziţii: manualele de istorie apărute după 2008 sub egida guvernului rus minimalizează semnificaţia reală a crimelor staliniste, încercând să le aşeze într-un registru comparativ global din care dispare singularitatea lor monstruoasă.

Singura comparaţie onestă (moral şi ştiinţific) este aceea propusă de Hannah Arendt în „Originile totalitarismului” şi de Vassili Grossman în romanul „Viaţă şi destin” cu ideocraţia exterministă a nazismului. O comparaţie pe care Vladimir Putin o respinge aprioric.

Stalin apare în unele dintre aceste amintiri drept liderul Comitetului de Stat al Apărării, comandantul suprem, strategul care, împreună cu generalii săi, a făcut posibilă victoria din 1945 asupra celei mai formidabile maşini de război pe care a cunoscut-o vreodată umanitatea.

Sunt deliberat uitate atâtea din gafele comise de Stalin în anii războiului, tratamentul inuman aplicat militarilor sovietici eliberaţi din lagărele germane, acuzaţi de „trădare" şi deportaţi în Gulag.

Stalin este zeificat, fetişizat, sustras istoriei verificabile şi plasat într-un panteon al eroilor Rusiei eterne. Aşa se explică abundenţa în aceste zile, pe străzile din Moscova, Sankt Petersburg etc. a portretelor unui om care a condus, împotriva propriei populaţii, represiuni comparabile cu cele naziste.

Alt regim al memoriei, întemeiat pe o istorie necontrafăcută, deci una cuprinzătoare şi capabilă de empatie pentru victime, reţine faptul că 25 de milioane de oameni au pierit, de partea sovietica în cel de-al Doilea Război Mondial, dintre care şapte milioane ca militari.

Ceea ce se numeşte Marele Război pentru Apărarea Patriei nu a fost războiul lui Stalin. Victoria a fost posibilă datorită sacrificiului soldatului de rând. A fost, aşa cum l-a numit Catherine Merridale, războiul lui Ivan.

În perioada 1937-1940, Stalin a fost direct responsabil pentru lichidarea, sub aberante acuzaţii de complot, a celei mai mari părţi din elita militară sovietică (cinci din cei şapte mareşali ai URSS au fost executaţi ca spioni şi trădători, în frunte cu Mihail Tuhacevski şi Mihail Blukher).

Stalin, Kliment Voroşilov (comisarul pentru Apărare), Lavrenti Beria (şeful NKVD după 1938) şi Lev Mehlis (şeful Direcţiei Politice a Armatei) au fost direct implicaţi în decapitarea Armatei Roşii. Tot Stalin şi acoliţii săi au decis masacrul de la Katyn, războiul cu Finlanda, anexarea prin dictat a Ţărilor Baltice, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Recursul la imaginea beatificată a unui Stalin glorios-magnific face parte din acel registru mitologic pe care îl definesc drept al fantasmelor salvării, o formă de supra-compensare pentru o stare de debusolare axiologică, de disperare istorică.

Rusia nu poate evita confruntarea cu trecutul, recunoaşterea momentelor tragice, a suferinţelor de nedescris trăite de milioane de inocenţi. Acesta este scopul acţiunilor Societăţii „Memorial”, al iniţiativelor promovate de Serghei Kovaliov şi alţi exponenţi ai liberalismului civic inspirat de lupta şi ideile lui Andrei Saharov. Etica neuitării este cea mai importantă armă împotriva falsificării trecutului totalitar.

Vladimir Tismăneanu, „Evenimentul Zilei”