Cine mai ţine minte vremurile când filmul era un miracol?
Al doilea film pe care l-am vizionat pe când acesta mai era un miracol a fost Fiica căpitanului (Kapitanskaia docika), despre Emelian Pugaciov. Filmul culmina cu scena decapitării impostorului ţar Pugaciov. Când călăul a ridicat securea deasupra gâtului (deja destul de gros) al personajului, am închis ochii, jurându-mă că niciodată nu voi mai veni la film.
A fost prima mea cădere în faţa artei. De atunci, cedez mereu nu doar operelor de artă, pe care le percep ca valori absolute, dar şi dragostei, ori de câte ori mă converteşte la miracolul ei necunoscut-cunoscut, deoarece de la acel film securea nu mai cade pe gâtul eroului (pentru că am închis ochii şi n-am văzut), ci mă tot ameninţă că ar putea cădea oricând, ca şi dragostea, dar nu pe gâtul eroului, ci pe sufletul meu.
Această mărturisire ar putea constitui pentru un zelos profesor psihoterapeut (care nu-şi face meseria la Costiujeni, ci în ştiinţele educaţiei) un nou prilej de a mă suspecta de nu ştiu care boală psihică, dar nouă, celor care au făcut o facultate de litere, nu prea ne pasă de defectologi. Treaba noastră este să-i învăţăm pe oameni desăvârşirea, nu posibilele defecte umane, care, deşi sunt ocrotite (în loc să fie lecuite) de „şcoala incluzivă”, fac şi în continuare, chiar şi după modernizările învăţământului, tot 5-10% populaţie, ca şi în bătrâna şi mult civilizata Europă.
Te-ai gândit vreodată, cititorule-învăţătorule, la omul condamnat la moarte? Ai încercat să-ţi imaginezi ce simţea Iisus, baciul moldovean (Mioriţa), Ana (Meşterul Manole), Apostol Bologa (Pădurea spânzuraţilor), John Coffey (filmul Mila verde al lui F. Darabont) şi copilul-adolescentul Paul Goma, care ştiau că sunt condamnaţi (pe nedrept) la a nu fi? Dar la ceea ce au trăit/mai trăiesc apostolii tăi, N. Testemiţanu, I. Ungureanu, N. Mătcaş, I. Ciocanu, I. Sturza ş.a., izgoniţi din guvern, ministere şi universităţi?
Dacă nu te-ai gândit, cum ştii să-i îndrumi pe elevii tăi spre valorile perene ale vieţii?
Un documentar despre condamnaţii la moarte din puşcăriile ruseşti arată celulele acestora garnisite cu icoane. Un film similar, produs de cineaştii moldoveni, îi arată pe condamnaţii pe viaţă în sacul de beton al curţii de plimbare.
Un sac de beton al „binelui” au devenit şi multe din şcolile noastre, care tot patetice şi nepăsătoare sunt nu numai la scrâşnetul frânelor din stradă, ci şi faţă de căderile morale zilnice, săvârşite (prin standarde, curricula şi manuale) din cauza „pugaciovilor educaţiei naţionale”, pentru care viaţa, neavând un sens clar, parcă nici moarte n-ar avea.
Or, moartea ar trebui învăţată, nu ocolită, căci este germenul unui nou început. Nici provocată n-ar trebui, ci impusă să cedeze greşelilor noastre, care, şi ele, sunt valori, prin care avansăm spre alte păcate-valori. Dar contează nu păcatele, ci iubirea şi desăvârşirea, calea spre ele şi trăirea lor fiind mereu însoţită (şi) de sfidarea/ocolirea/încălcarea normelor. Norma nu-ţi dă iubire, ci interdicţia de a iubi. Căci iubirea înseamnă înnoire, nu acomodare. Acomodarea este concubinajul imoralului cu urâtul – provocarea morţii stupide.
Moartea însă are identitate, deci şi dreptul de a veni la timpul său, al tău şi al meu. Nimeni n-are drept asupra morţii mele. Doar inima mea şi iubirea din ea.
