Imaginea de mai sus a fost realizată prin combinarea datelor optice provenite de de la telescopul spaţial Hubble şi din observaţiile în raze X realizate de Observatorul Chandra al NASA.
Ea reprezintă structura nebuloasei planetare NGC 2392 – (cunoscută şi sub numele de nebuloasa „eschimos”, deoarece aminteşte de chipul unui om înconjurat de o glugă tivită cu blană.)
Nebuloasele planetare sunt denumite astfel pe baza faptului că, observate cu telescoapele vechi, apăreau asemănătoare cu discurile planetare.
Aceste nebuloase planetare se formează atunci când stele mult mai mari decât Soarele nostru (de până la 8 ori mai mari) intră în stadiul final al existenţei lor, rămânând fără „combustibil” pentru reacţiile de fuziune care au loc în ele.
Convulsiile gravitaţionale puternice care au loc în stea în această etapă spulberă straturile exterioare ale acesteia în spaţiu, iar materia expulzată, bombardată de radiaţia provenită de la stea, se ionizează, emiţând radiaţii luminoase. Aşa se explică făptul că ele strălucesc atât de puternic, putând fi observate cu ajutorul instrumentelor asatronomice chiar dacă se află la distanţe mari de Terra.
Structura care încojoară NGC 2392 este creată de vânturile stelare – curenţii de particule încărcate electromagnetic – şi radiaţiile provenite de la stea, ce interacţionează cu masele de gaz şi praf mai reci care au fost deja expulzate anterior de stea.
Deşi nu ating dramatismul „efectelor speciale” produse de supernove, nebuloasele planetare sunt totuşi fascinante nu numai prin efectul vizual, ci şi pentru informaţiile pe care ni le furnizează referitoare la evoluţia şi sfârşitul propriei noastre stele – Soarele.
Sursa: descopera.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
