Deci, citesc puțini și citesc puțin. Problema este evidentă. (…)
Oare se citea cândva la noi?
Când vine vorba despre lectură, orice adult își aduce aminte de vremurile trecute și de formula stereotipizată – „cea mai cititoare națiune”. Apropo, majoritatea articolelor despre lectură din spațiul postsovietic făceau referință la această expresie. Cifrele oficiale anunțau că în URSS citesc cărți regulat în jur de 90% din cetățeni. Ziarele sovietice făceau trimiteri la studiile ONU şi ale altor organizații internaționale care „arătau că, în medie, oamenii din URSS dedicau lecturii de 1,5-2 ori mai mult timp, comparativ cu alte state (SUA, Germania, Franța etc.)”.
Îmi vine greu să mă pronunț dacă chiar așa a fost. Un lucru e cert, editarea cărților în acea perioadă avea un mediu propice. Astfel, în anii `80 erau publicate peste două miliarde de cărți pe an (cca opt cărți per persoană). Datorită tirajelor mari și prețurilor relativ accesibile, practic fiecare familie din URSS reușea să-și facă o bibliotecă proprie. Din câte observăm, acest fenomen dispare în timp.
Unii analişti afirmă că „mitul națiunii cititoare” din start nu a avut nimic cu realitatea, alții susțin că populația, pur și simplu, nu avea altă soluție. În condițiile în care existau doar „trei posturi de televiziune și două emisiuni interesante”, iar la internet nici nu visau, oamenii „erau nevoiți” să citească cărți. Trebuie de menționat, însă, că pe lângă caracterul utilitar, care se referea la obținerea informației din cărți, mai exista și caracterul demonstrativ al lecturii – răspuns la „moda de a citi”.
De ce acum nu se citește?
Criza tranziției și orientarea spre asigurarea unui standard decent sau minimum de trai a aplicat o lovitură gravă deprinderii de a citi. Pentru că lectura este o modalitate de a petrece timpul liber, în condițiile în care ai un loc de muncă asigurat și un venit adecvat. Dar în situația în care nimic nu este (garantat), „cititul” s-a transformat într-un lux. Treptat, a început să dispară și modelul lecturii în familie. Copiii care nu au ascultat istorii citite de vocea mamei (ori a tatei), care nu și-au văzut părinții citind, nu au de unde să aprecieze această activitate. Aici mai putem adăuga răspândirea fulminantă a rețelelor de internet, transformarea televiziunii, dezvoltarea „industriei distracției”, schimbarea ierarhiei de valori la nivel social etc.
Astfel, timpul liber al unui tânăr poate fi ușor umplut cu jocurile la calculator, activitatea pe rețelele de socializare, vizionarea televizorului, mersul la cafenele, baruri, cluburi de noapte, centre de shopping, fitness etc. Nu se citește. Și acest lucru îl deducem din felul în care se discută în stradă sau în transport, din modul de gândire al „viitorului națiunii”, din fețele nedumerite (pe alocuri, din zâmbetele pierdute) pe care le au unii cetățeni la auzul întrebării: „Cine este Ibsen (sau Hamsun, sau Maeterlinck, sau Galsworthy)?…
Artiom Maister
(Fragment, continuare pe bloguvern.md)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
