Acum rectorii vor să mărească taxele de studii şi preţul căminelor studenţeşti ca să crească calitatea învăţământului. Nu aţi observat că şi zahărul e mai dulce când se scumpeşte? Eu încep să cred că scumpirea e de fapt principiul de bază care transformă cantitatea în calitate. Vreţi studii calitative? Scoateţi banul din buzunar! Sau cum spunea profesorul meu de istorie din şcoala generală: „dai un ban, dar stai în faţă”.
Am înţeles, respectat şi susţinut întotdeauna propunerea de a mări salariile profesorilor. Nu ştiu cât câştigă un rector, dar ştiu salariul unui profesor din învăţământul preuniversitar. E penibil să existe o atare remunerare a dascălului. Iar când folosesc cuvântul dascăl nu o fac de dragul arhaismelor, ci cu scopul de a sublinia importanţa statutului său într-o societate.
O societate fără dascăli e ca un oraş fără apă. Adică mort. Deci, da! Avem nevoie de profesori şi dacă tot am scumpit apa (în curând şi aerul!), putem da salarii mai mari celor din învăţământ.
Însă nelămurirea mea e alta. De ce tot din buzunarele noastre să dăm aceşti bani? Dacă e vorba de creşterea calităţii învăţământului dintr-un stat, de ce să nu plătim din banii contribuabililor? Adică tot din ai noştri, dar din impozitele pe care le plătim, nu din buzunarele noastre.
Fiindcă noi am înţeles – sau nu am avut de ales – că ori plătim mai mult la apă, ori ne taie apa. Sigur că nu se putea debranşa tot Chişinăul, dar la fel de sigur e că nici nu a contat părerea noastră vizavi de aceste scumpiri.
Însă în situaţia de faţă, dacă muncitorul sau profesorul, sau ţăranul nu va avea de unde plăti studiile superioare ale fiilor săi, fiii nu vor mai face facultatea. Şi atunci eu nu pot să nu mă întreb: dacă oraşul nostru a avut nevoie de apă caldă şi căldură, de studenţi s-a săturat? E suficient ca în Republica Moldova să meargă la facultate doar fiii famililor înstărite?
