Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 – iunie 1889.
Dimitrie Petrino, cunoscut şi sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viaţă sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în Biserica Doamna Bălaşa.
Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească şi de aci în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte de tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Buchenthal – boier român din Bucovina – fu adânc lovit de moartea soţiei sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi şi cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micii broşuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine şi umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puţin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adică surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecii din Iaşi.
Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmplat că și Petrino a fost ademenit prin făgăduinţe, târât în vârtejul vieţii politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă" şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârşit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sunt. E bine chiar că de la cei mai mulţi oameni care se deosebesc întrucâtva de turma cea mare şi neagră, de turma celor răi şi mărginiţi totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenţei.
Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă şi tristă. Câţiva amici politici şi câţiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul cosciugului. D. N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanţi, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori şi născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu şi rang, şi-a părăsit ţara, fiindcă era democrat şi voia să trăiască ca democrat, fiindcă dispreţuia deşertăciunea lumească şi îşi iubea naţiunea.
Cât de trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbeşte!?
În o viaţă atât de bogată și atât de zbuciumată, d. N. Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!
Mihai Eminescu, 4 mai 1878
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
